Treizeci de zile

» introducere

➵
❝And I can go anywhere I want
Anywhere I want,
Just not home.❞
➵

— Știi de ce trandafirii au fost dintotdeauna florile mele preferate? îmi adresează întrebarea chiar în momentul în care foarfeca pe care o ține între degetul arătător si cel mijlociu taie capul unui trandafir roșu.

Îmi îndrept spatele și încerc din răspundeți să nu o privesc în ochi, întrucât tati mi-a spus clar că azi ea se află într-una dintre toanele ei mai proaste. Așa că fac ceea ce am știut dintotdeauna că trebuie să fac atunci când se întâmplă așa ceva.

Urmez regulile jocului.

Nu o privi niciodată în ochi pe mama ta, întrucât ea-și dorește decât să petreacă timpul acela doar cu florile ei. Știi cât de importante sunt ele pentru ea, nu? Nu ți-ai dori ca cumva mama ta să fie furioasă în grădină, nu? Mi-ar reaminti tatăl meu, chiar înainte să închidă lampa de la capătul patului din dormitorul meu, în semn că ar trebui să ne las pe amândoi să ne odihnim după o zi întregă plină de jocuri.

     Aprobă întodeauna complimentele pe care și le adresează ei înșăsi, pentru că altfel va crede că nu o iubești suficient încât să rămână alături de noi. Și nu ți-ai dori ca mami să te părăsească, nu? Iar eu aș nega din cap cu toată puterea, pentru că nu aș putea percepe o altă viață fără mama și tatăl meu. O viață care atunci părea scoasă din poveștile mele preferate.

Însă ultima regulă a jocului lui tati era cea mai grea de urmat întotdeauna, întrucât sentimentul de frică pe care-l simțeam atunci când mă aflam în prezența mamei mele continua să se amplifice cu orice moment în plus pe care l-am petrecut alături de ea.

Nu te speria niciodată! Mami își va întoarce întotdeauna atenția la tine, orice s-ar întâmpla, știi asta, nu? Chiar dacă ea pare că vorbește de parcă tu nu te-ai afla lângă ea, chiar dacă pare că nu s-a odihnit de mult timp, ea doar respectă regulile jocului ei. Chiar dacă pentru tine cuvintele pe care ea le spune nu au niciun sens - nu te speria! Mama ta mereu se va întoarce, Primrose a mea.

Iar eu l-aș crede.

Mereu îl cred.

Însă acum mami vorbește singură de mai bine de două ore de când am intrat în grădina de vară.

Ea pare să adreseze toate întrebările mie, însă la sfârșit tot ea deține un răspuns pentru ele, iar atunci când încerc să sfidez regulile jocului lui tati, mama mă mă privește cu ochii mari și înfricoșători.

Chiar arată de parcă nu ar mai fi dormit bine de câteva zile, tati.

— Știi, draga mea, trandafirul este o plantă hibridă, astfel că acesta se zvonește că ar crește natural doar în sălbăticie. În pădure. În locuri întunecate. În haos. Mizerie.

Vorbește foarte rapid.

Mami taie cu putere alte capete de flori, însă pare că o face cu atâta ușurință și calmitate, încât mă sperii atunci când se întoarce rapid pentru a lua sticluța cu apă care se afla lângă mine.

— Iar prin intermediul acestor încrucișări ale tulpinii sale succesive, acesta ajunge să devină o plantă atât de frumoasă, floarea mea. Ai crede că în locurile acelea izolate de mâinile oamenilor nu ar putea vreodată crește ceva atât de elegant. Atât de maiestuos. Atât de delicat, și totusi... atât de periculos.