Helena

1. ''Sunt gay''

― Ştii că, în final, tu vei fi cel rănit. Nu-i aşa? spuse Ethan cu grijă.

― Nu ai idee despre ce vorbeşti, Ethan. Ştiu sigur că mă place, nu poate să se întâmple ceva rău. 

― Nu ai nici o şansă cu Helena, frate. 

― Ce te face aşa de sigur?

― Frate, nici nu se uită la tine. Are ochi numai pentru Tyler. Pentru numele lui Dumnezeu, Aiden!

― Eşti doar gelos, Ethan. Recunoaşte, frate.

― Sunt gay şi cu 2 ani mai mic ca ea. Cum aş putea fi gelos?

Aiden uitase. Uitase de diferenţa de vârstă dintre cei doi. Îndradevăr, era doar o diferenţă de 2 ani. Însă Ethan era mult mai matur decât Aiden, cu toate că el era cel mai mic. Uitase şi de faptul că prietenul lui cel mai bun nu era interesat de fete, şi pe bună dreptate, fetele de vârsta lui nu erau chiar aşa de atractive. Nu e de mirare că îi plac băieţii. 

Ochii albaştri ai lui Ethan erau lipsiţi de emoţie. Se uita la Aiden ca şi cum s-ar uita prin el. De ce a trebuit să se îndrăgostească chiar el? gândi Ethan. Nu putea înţelege cum o persoană ca Aiden se putea îndrăgosti ce o fată ca Helena. Dar, bineînţeles că nu ştia nici cum se putea îndrăgosti de o fată. 

Aiden, pe de altă parte, era confuz. Ştia că prietenul lui îi vrea doar binele, dar nu putea înţelege felul în care îi arată asta. Ethan întotdeauna a fost diferit ― într-un sens bun, bineînţeles ― şi mereu s-a asigurat că toată lumea putea să vadă tot ce îl face diferit de majoritatea oamenilor din Surrey. Mereu a avut intenţii bune, şi Aiden era foarte bucuros de suportul moral de care dădea dovadă Ethan, dar uneori era puţin prea bine-voitor şi întrece limita. 

― Ştii că te iubesc, nu?

― Parcă eu eram cel gay. râde Ethan. 

― Ştii la ce mă refer. 

― Nu, Aiden, nu ştiu. 

― Doar nu vrei să silabisesc, nu? 

― Nu e nevoie. Oricum nu îmi pasă. Dacă spui că mă iubeşti doar ca să nu urlu când te duci să o 'cucereşti' pe Helena, să ştii că nu funcţioneză.

― Ai dreptate. Dar tot te iubesc. 

― Bine, gata. Termină că mă enervezi. 

― Tot te iubesc. Ca un frate, evident. 

― Bine, cum spui tu. Acum, te rog, taci. 

Şi tăcu. Nu avea de gând să se certe cu Ethan când acesta era nervos, ştia că se va alege cu nasul spart sau cu un ochi vânăt. Ethan era căpitanul echipei de baschet pe când Aiden era liderul echipei de dezbateri. În ciuda diferenţei de vârstă şi de înâlţime ― 23 de centimetri ― Ethan era mult mai puternic decât Aiden. 

Liniştea devenea apasătoare, iar Ethan simţea că înnebuneşte. În general, Aiden nu era tăcut. Mereu avea ceva de spus. Astăzi nu prea avea. Probabil că se gândeşte la moduri în care să mă calce pe enrvi şi mai tare, gândi Ethan. Da, probabil că de asta tace. 

― Eşti un prost. Ştiai asta, nu? rupse Ethan liniştea.

― Şi eu te iubesc, frate. 

― Vorbesc serios. 

― Cum spui tu. Aiden s-a ridicat, şi-a salutat prietenul printr-un gest al mâinii şi a plecat.

Tânărul de numai 16 ani, era confuz. Ştia că ceva era în neregulă cu prietenul lui, dar nu insistă. Avea şi el, la rândul lui, un temperament uşor iritabil. Ethan mereu a urât acţiunile similare din partea celulilalt, dar nu avea de gând să îi spună vreodată. Mai ales când aceştia erau în pragul unei cerţi care e posibil să le distrugă prietenia. Cei doi, evident, s-au mai certat, dar Ethan ajunsese în pragul disperării. Aiden era prietenul lui cel mai bun, dar nu putea să înghită toate aiurelile băiatului. 

Aiden, pe de altă parte, era complet conştient de ceea ce simţea Ethan, şi îl deranja. În toţii anii prieteniei lor, Ethan mai mult asculta şi nu se plângea niciodată, dar Aiden era exact opusul. Nu asculta şi se plângea mereu. Probabil că dacă ar fi observat asta mai repede, Ethan nu s-ar mai fi simţit astfel, dar nu a avut norocul acesta. Ştia că o să ajungă să îl enerveze pe Ethan atât de tare încât acesta o să se ridice de pe scaunul lui de lângă geam, o să plece şi nu o să mai vorbească cu el niciodată. Era speriat, dar nimic nu îi putea schimba sentimentele, şi era de înţeles. Nici el nu mai suporta cantitatea imensă de cuvinte pe care le scotea pe gură, în fiecare zi. 

                                                                      +++

Trecuse o săptămână de când Aiden avuse acel episod. Azi era ziua în care Ethan avea de gând să îi spună lui Aiden problema. Dar, problema era că Aiden avea atâtea de spus încât ştia că Ethan se va sătura şi va pleca. Stăteau în camera de zi a lui Aiden, fiecare ocupându-şi locul obişnuit. Aiden era emoţionat, fiindcă ştia că dacă îi spunea lui Ethan tot ce are pe suflet l-ar face să îşi piardă cel mai bun prieten, dar dacă tăcea îşi pierdea minţiile. Şi totuşi, Aiden întrebă:

― Ştii cum este să te simţi de parcă te sufoci, dar totuşi nu o faci? 

― Se numeşte atac de panică. Răspunde calm Ethan.

― Nu, nu ca şi un atac de panică. Pur şi simplu o senzaţie ciudată, dar nu chiar aşa de copleşitoare. Ca şi atunci când nu ştii dacă să spui ce ai pe inimă sau să taci, pentru a păstra ceva mult prea important.

― Nu ştiu despre ce votbeşti. 

Totuşi, Ethan ştia despre ce vorbea Aiden, dar nu dorea să îi dea satisfacţie. 

― Vreau să îţi spun ceva, Ethan. 

― Să te aud. 

― Ă, am vorbit cu Helena. Şi, ă, de asta te-am ignorat o săptămână întreagă. 

― Serios! Nu e nevoie să fii geniu să îţi dai seama de asta. De fapt, de asta am venit să vorbim. Aiden, nu mai pot. 

― Ce nu mai poţi? 

― Să te suport! Crede-mă că am multe pe suflet, poate mai mult decât ai avut tu în toată viaţa ta, şi totuşi nu pot să îţi spun nimic pentru că nu îţi mai tace gura! Aiden, nu mai pot. 

― Atunci pleacă!

― Exact asta am de gând să fac. 

Se ridică de pe locul lui de lângă fereastră şi plecă. Nu putea să îl mai suporte, şi pe bună dreptate, niciodată nu apuca să vorbească, căci Aiden avea ceva de spus, ceva mult mai 'important'. Ştia că probabil nu o să mai vorbească prea curând, sau poate chiar niciodată, şi era deranjant, dar ştia că e spre binele sănătaţii lui mintale. 

Aiden stătea nemişcat; era încă şocat. Ştia că răbdarea lui Ethan va crăpa curând, dar nu credea că se va întâmpla chiar aşa de repede. Poate că nu se aştepta, ca, cel mai bun prieten al lui să ajungă să se sature de el atât de repde. Când erau mici, aceştia şi-au promis că vor fi mereu cei mai buni prieteni, dar nici unul nu putea păstra promisiunea.

[...]

vroiam să îl fac mai lung, dar deja e prea mult, doar în capitolul ăsta. (mă refer la linia acţiunii, căci putea fii mai lung) 

oh well, whatevs. stay punk ;)