În pași de dans spre fericire

Vreau să te duc undeva astăzi

    — E frumos, dar de ce m-ai adus aici?

    — M-am săturat de acea cameră e spital, am vrut să ies și eu undeva, și m-am gândit că nu îmi strică niște companie. Urmează-mă, îmi spune și începe să alerge în direcția pădurii.

    Încep să merg după el și mă simt cu adevărat liberă. Nici nu mai știu când a fost ultima dată când am ieșit în natură. Acum realizez că baletul îmi mânca tot timpul, viața mea se învârtea în jurul lui, iar eu, uitam să trăiesc, nu mai știam ce înseamnă să trăiești cu adevărat. Poate nici nu îmi plăcea cu adevărat să dansez, poate era doar o idee pe care mi-am impuso. Poate mă convingeam singură că asta este ceea ce îmi doresc, dar adevărul era altul. Pe lângă clipele frumoase petrecute, aplauzele, florile, spectacolele, au fost și clipe mai puțin frumoase. Clipe în care ajungeam acasă ruptă de oboseală și corpul mă durea din toate închieieturile. Sau clipe în care repetam opt ore pe zi, ca dimineața următoare să dansez la spectacol.

    — Am ajuns.

    Ajunsesem într-un luminiș, unde erau mai mulți oameni, câteva zeci, dacă nu mă înșel și un om care ținea un microfon. Peste câteva secunde omul începe să vorbească.

    — Bine ați venit la ediția cu numărul 18 din "Găsește steagul"! spune el și un rând de aplauze se aude din rândul publicului. Regulile sunt simple. Pădurea o să fie împărțită în două părți iar voi în două edchipe. Fiecare echipă primește un steag pe care trebuie să îl ascundă de echipa cealaltă, pe partea sa. Fiecare primește și un pistol cu vopsea. Dacă ești nimerit, ai pierdut. Scopul este să găsiți steagul adversarilor și să îl ascundeți pe al vostru

    — Ce interesant! spun entuziasmată și bat din palme.

    — Părinții mei obișnuiau să mă ducă la fiecare etapă când eram mic, îmi spune Noah, cu un zâmbet mare pe față.

    Alte aplauze se aud iar el le face semn oamenilor, spre pistoale. Mă îndrept și eu acolo și iau un pistol și un set de gloanțe cu vopsea, pe care le bag în pușcă.

    — Te acoper eu, ca să nu fi nevoită să alergi.

    — Nu e nevoie, mă descurc, spun hotărâtă.

    — Când o să mă asculți și pe mine? oftează.

    — Este timpul să alegem echipele, spune omul cu microfonul, iar din mulțime se aud strigăte. Trebuie să vină doi voluntari.

    Arată cu degetul spre o fată roșcată, cu pistrui, înaltă, urmată de un băiat mai durduliu cu părul castaniu. Aceștia vin spre cel care i-a chemat cu un zâmbet pe buze. Sincer, sper să pic nu Noah în echipă. Dar, dacă nu pic cu el, nu e nimic, o să îi tăbăcesc fundul. Faptul că se poartă cu mânuși cu mine o să îmi facă treaba mult mai ușoară.

    — Voi veți alege cine să fie în echipele voastre. Veți alege câte un om pe rând.

    Ei dau din cap și în scurt timp încep să aleagă participanți. Dispar pe rând persoane. Prima dată, roșcata a ales un băiat blond iar șatenul o fată brunetă. Tot așa au fost aleși mai mult se jumătate din oamenii aflați aici.

    — Tu, vino la mine, o aud pe roșcată, care își îndreaptă degetul spre mine.

    — Bine ai venit în echipă, eu sunt Ellyandra, spune ea și îmi zâmbeștem

    — Vivian, îi răspun, zâmbind la rândul meu.

    În scurt timp toți oamenii au fost aleși, inclusiv Noah, care a picat tot în echipa mea. După ce fiecare echipă își primește steagul începem să ne mișcăm, fiecare în partea sa, pentru a-și ascunde steagul.

    — Care e planul? o întreb pe Ellyandra

    — Creadeam că aveți voi unul, spune și pune steagul în scorbura unui copac, acopertindu-l cu frunze.

    — Nu tu ești șefa? întreb chicotind

    — Eu doar am format echipele.

    — Bine, șefa, spun accentuând cuvântul "șefa".

    — Of! Ce a fost în capul meu când te-am ales? spune și își dă o palmă peste frunte.

    Râd și îi urmez pe ceilalți, care încep să se ascundă, după copaci, sau după tufișuri. Alerg spre cel mai apropiat copac dar când sunt foarte aproape de el simt cum ceva mă apucă de picior, mă trage în jos. Cad și mă lovesc cu capul de ceva rece și tare, care mă face să îmi pierd conștiența.

***

Perspectiva autorului

    Imediat ce văd cele întâmplate, toți se adună în jurul ei, speriați din cale-afară. Șatena zăcea pe jos, cu o lovitură destul de mare în zona capului, inconștientă. Imediat, o blondă apucă telefonul și apelă numărul de urgență, cu mâinile tremurându-i și inima bătându-i haotic în piept. Noah, care era la câțiva metri distanță a venit într-un suflet, alergând cât a putut de repede. Își dădu jos tricoul, pentru a apăsa pe rana lui Vivian. Simțea că se îneacă cu propria salivă, că o să leșine și el, la fel ca Vivian. Ce-i drept, nu o cunoștea de așa mult timp, dar începea deja să o îndrăgească, și să țină la ea