Mari prozatori români ai perioadei interbelice

2. Mari prozatori români ai perioadei interbelice

Perioada interbelică cuprinde un amplu proces de modernizare, atât al creaţiei, cât şi al mentalităţilor literare. Hortensia Papadat-Bengescu o va numi ,,Renaştere", iar Liviu Rebreanu ,,nelinişte creatoare". Tendinţa generală a epocii era de a examina interiorul vieţii sufleteşti, adică de a scrie roman psihologic, însă fiecare dintre scriitorii interbelici o va face în mod diferit. Mai mult decât un rezultat al proustianismului, romanul psihologic a venit ca o rezolvare a crizei în care intrase romanul românesc, aflat la sfârşit de veac încă sub imperiul idilismului.

Romanul interbelic de analiză, cultivat de Hortensia Papadat Bengescu, Camil Petrescu, Anton Holban, Mirecea Eliade, Mihail Sebastian, pune accent, prin utilizarea unor tehnici psihologice și adesea, a unei perspective narative subiective, pe descrierea stărilor sufletești, a problemelor de conștiință pătrunzând în psihologia abisală.

          Între cele două războaie mondiale, perioada formată devine un moment de referinţă în evoluţia prozei româneşti, lărgindu-şi aria tematică prin cuprinderea unor medii sociale mai variate, dar şi prin diversificarea unor forme de expresie epică, a modalităţilor narative. În perioada la care se face referinţă, proza lui Sadoveanu - continuă într-un stil personal, impregnat de lirism, tradiţia povestitorilor vechi, a cărţilor de înţelepciune şi a cronicarilor, ce coexistă cu realismul dur, obiectiv al lui Liviu Rebreanu, cu romanele în care Hortensia Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu investighează profunzimea psihicului uman prin metode influenţate de proza modernă europeană.

În literatura română, perioada dintre cele două războaie  se caracterizează prin dezvoltarea remarcabilă a romanului, care într-un scurt timp va atinge standardele marilor realizări universale.

 

   3.1 Mihail Sadoveanu (5 noiembrie 1880 - 19 octombrie 1961)

          Mihail Sadoveanu, recunoscut unanim ca cel mai strălucit exponent al spiritului național, este creatorul unei ample imagini artistice a vieţii româneşti, cu istoria, natura, mentalităţile, tradiţiile, datinile şi obiceiurile ei specifice.

Plasarea lui printre tradiționaliști este eronată și simplificatoare, deoarece opera sa este complexă. Sadoveanu este creatorul unui anumit tip de roman social, încărcat de omenie și sensuri morale, legat de soarta țăranului român. Evocarea istorică capătă dimensiuni mitice, scriitorul remarcându-se printr-o inegalabilă artă de povestitor.

In opera sa, lumea, diversă, s-a impus prin forță și autenticitate. In opera sa, Sadoveanu reunește condiția socială cu cea istorică a individului, prezentând lumea satului și a târgurilor de provincie, dar și vremurile de demult, civilizația simplă a unui popor legat de natură.

Scriitor prolific, Mihail Sadoveanu a publicat într-o jumătate de veac de activitate creatoare (1904-1954) peste 60 de volume de povestiri, nuvele, romane, grupate în patru mari teme: viaţa ţăranului român, a universului său sufletesc - Povestiri, Dureri înăbuşite, Crâşma lui Moş Precu (1904); Bordeienii (1912); Hanu Ancuţei (1928); Baltagul (1930); natura în infinitele ei manifestări - Dumbrava minunată (1922); Ţara de dincolo de negură (1926); Valea Frumoasei (1938); Ostrovul Lupilor (1941); Nada Florilor (1950); evocarea trecutului istoric - Neamul Şoimăreşilor (1915); Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-vodă (1929); Nunta Domniţei Ruxanda (1932); Creanga de aur (1933); Fraţii Jderi (1935 - 1942); Nicoară Potcoavă (1952); viaţa vechiului târg moldovenesc - Floarea ofilită (1905); Însemnările lui Neculai Manea (1908); Haia Sanis (1908); Locul unde nu s-a întâmplat nimic (1933).

          Scriitor prolific și divers, Sadoveanu rămâne cunoscut în literatura română îndeosebi datorită romanului istoric, pe care l-a ilustrat cu cea mai mare artă. Reușita sa constă în autenticitatea epocilor descrise, în dozarea elementelor senzaționale, integrarea documentului în desfășurarea epică, redarea culorii locale prin descrieri adecvate.