Mari prozatori români ai perioadei interbelice

1. Literatura română în perioada interbelică

          După primul război mondial, cauze multiple de ordin socio-economic: dezvoltarea vieții citadine și intelectuale) au impus, alături de proza clasică, de tip obiectiv, proza realist-psihologică, de introspecție interioară.

Concluzionând, direcția modernistă este susținută prin teoria imitației și principiul sincronismului. Acestea au drept consecință o serie de înnoiri în plan tematic și estetic:

-         tematica citadină în literatură

-         intelectualizarea prozei (și a poeziei)

-         cultivarea prozei obiective

         -    dezvoltarea romanului analitic 

Modernismul românesc s-a constituit în jurul revistei Sburătorul (1919 – 1922 şi 1926-1927), apărută sub direcţia lui E. Lovinescu, în paginile căreia au debutat cu poezie, proză şi cronici literare, tineri precum: Ion Barbu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Ilarie Voronca, Tudor Vianu, G. Călinescu ş.a

Modernismul lovinescian are următoarele caracteristici:

-         Militează pentru integrarea tradiției (a specificului național) într-o formulă estetică modernă, corelată cu sensibilitatea europeană

-         Se bazează pe principiul sincronismului și teoria imitației

-         Judecă opera de artă aplicând criteriul estetic

-         Reprezintă un moment pozitiv de progres în evoluția culturii și literaturii române

-         Reprezentanți: Camil Petrescu, Anton Holban, George Călinescu

          Mai durabilă decât existenţa revistei este aceea a cenaclului Sburătorul (1919 - 1947), care şi-a desfăşurat şedinţele săptămânal, până după moartea lui E. Lovinescu.

Conceptul modernism nu acoperă o mişcare literară şi ideologică unitară. Tradiţional, în cultura occidentală , perioada modernă a fost considerată a fi început în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu revoluţia industrialăşi consecinţa  ei directă, dezvoltarea masivăa oraşelor.

          Una dintre cele mai interesante explicaţii ale modernităţii estetice este dată de către poetul francez Charles Baudelaire, pentru care modernul este, alături de clasic, una dintre categoriile artistice perpetue. În Piciorul vieţii moderne, el afirmă că există tot atâtea modernităţi câte epoci artistice; chiar şi Sofocle a fost cândva un modern. În fapt, categoria estetică a frumosului se împarte mereu între o componentă eternă, clasică – acea parte a operei de artă care ne „vorbeşte" peste secole şi rămâne universal valabilă – şi una perisabilă, modernă – care nu are valoare decât pentru perioada care-i este contemporană şi dispare în timp. Spiritul modern este astfel efemer, dar în acelaşi timp, este singurul la care artistul are acces. Chiar dacă artiştii aspiră la eternitatea clasicilor, cum aceasta, prin definiţie, nu e accesibilă decât posterităţii, singurul lucru de care pot fi siguri este apartenenţa operei lor la modernitate.

Caracteristicile ideii de modern sunt ruptura de tradiţie şi refuzul modelelor clasice, oricare ar fi acesta. Pasiunea negativă a modernităţii, cum o numeşte Matei Călinescu, se manifestă în respingerea sau punerea la îndoială a aproape tuturor ierarhiilor de valoare şi a sistemelor de idei create în perioadele anterioare.  

1. 2.2 Tradiţionalismul

          Reprezintă tipul de atitudine şi de sensibilitate care se hrăneşte din trecut; cultivare a valorilor naţionale; sensibilitate la valori etice; teme preferate: trecutul, lumea rurală, ţăranul, determinarea religioasă specifică (ortodoxismul), mitologia autohtonă. Este o orientare ideologică şi literară manifestată în primi ani ai secolului XX-lea şi în perioada interbelică, având drept teoreticieni pe Nicolae Iorga, G. Ibrăileanu şi Nichifor Crainic. Reviste importante: Semănătorul, Viaţa românească, Gândirea.