Mari prozatori români ai perioadei interbelice

1. Literatura română în perioada interbelică

În acelaşi timp însă, proza tradiţională nu dispare în epocă, iar temele rurale specifice acestei direcţii continuă să fascineze un scriitor precum Mihail Sadoveanu (Baltagul, de exemplu, publicat în 1930, este un roman mitic şi rural, tradiţional şi obiectiv în acelaşi timp);

În cazul lui G. Călinescu, critic şi istoric literar de marcă, deşi sursa de inspiraţie este lumea urbană, el continuă să experimenteze cu Enigma Otiliei romanul obiectiv, este adevărat, cu unele elemente de modernitate şi de complexitate a tipogiilor. 

De altfel, Rebreanu va continua să scrie romane obiective şi rurale (Răscoala, 1933), chiar dacă prin Pădurea Spânzuraţilor (1922) va adopta ca metodă analiza psihologică, în locul naraţiunii tradiţionale.

Emanciparea prozei interbelice nu se va produce doar la nivel tematic, în sensul inspiraţiei de factură citadină, ci mai ales la nivelul viziunii – prin relativizarea , în primul rând, a perspectivelor narative – sau prin modificarea tipului de compoziţie, formula jurnalului, de exemplu, generând un nou tip de literatură, literatura autenticităţii. Aşa se face că apar şi tehnici narative adecvate, precum analiza ori introspecţia, favorizate de monologul interior, opuse naraţiunii tradiţionale, obiective. Un exemplu îl constituie proza lui Camil Petrescu, a dosarelor de existenţă, prin Patul lui Procust în special, sau romanele Hortensiei Papadat-Bengescu care, deşi păstrează instanţa naratorului obiectiv, o relativizează prin prezenţa unor personaje-reflector.

2. Curente culturale / literare în perioada interbelică

Constituirea curentelor literare este un fenomen complex, desfășurat pe o lungă perioadă de timp. De aceea, este imposibilă stabilirea unei date precise de constituire a unui curent literar.

Fiecare curent literar implică o orientare artistică proprie, rezultată dintr-o altă concepție asupra lumii, asupra vieții și societății, decât cea dominantă până atunci și căreia i se opune, uneori vehement. 

1. 2.1. Modernismul

   În sens larg, modernismul reprezintă o tendinţă de înnoire în arta şi literatura secolului al XX-lea, caracterizată prin negarea tradiţiei şi prin impunerea unor noi principii de creaţie. În acest sens, modernismul include curentele artistice novatoare, precum simbolismul, expresionismul, dadaismul sau suprarealismul.

   În literatura română, modernismul este o doctrină estetică promovată de E. Lovinescu prin intermediul revistei şi al cenaclului Sburătorul. Principalele lucrări ale lui Lovinescu sunt: Istoria civilizaţiei române moderne (1924 - 1925) şi Istoria literaturii române contemporane (1926 - 1929). În esenţă, teoriile lui Lovinescu pornesc de la ideea că există un spirit al veacului (saeculum),care determină, în ansamblu, sincronizarea culturilor europene. Astfel, civilizaţiile mai puţin dezvoltate suferă influenţa celor avansate. În Istoria civilizaţiei române moderne, Lovinescu susţine teoria imitaţiei, preluată de la sociologul francez Gabriel Tarde.  Potrivit acestuia, popoarele evoluate exercită o influenţă benefică asupra celor mai puţin dezvoltate. Influenţa se realizează în două trepte: mai întâi se adoptă prin imitaţie forme ale civilizaţiei superioare, apoi se stimulează crearea unui fond propriu.

Sincronismul –

          Sincronismul reprezintă concepţia dezvoltată de E. Lovinescu ce are ca punct de plecare teoria imitaţiei conform căreia civilizaţia şi cultura se propagă de la superior la inferior, fiind favorizată în epoca modernă, de circulaţia rapidă a informaţiilor. Principiul sincronismului presupune accelerarea schimbului de valori între culturi prin acceptarea elementelor care conferă noutate şi modernitate fenomenului literar. Conform acestei teorii, pentru sincronizarea literaturii române cu spiritul veacului, sunt necesare unele mutaţii de ordin tematic şi estetic, care să îndepărteze literatura română de tradiţionalismul semănătorist şi gândirist şi să o înscrie în modernitate: trecerea de la tematica preponderent rurală la una de inspiraţie urbană; cultivarea prozei obiective; evoluţia poeziei de la epic la liric; intelectualizarea prozei şi a poeziei; cultivarea romanului analitic şi a autenticităţii, parcursul cronologic al întâmplărilor din romanul tradiţional fiind înlocuit aici cu fluxul conştiinţei.