Adevărul doare

Capitolul 1

   VALERIA

Mă uit cum o femeie spală pe jos,încerc să spun ceva, dar vocea mi se oprește în gât și se se aude doar un icnet.

-S-a trezit! Spune femeia cu multă mirare în glas ca mai apoi să apese un buton.

În salon intră in în jur de zece doctori care se uită la mine. Aud niște șușoteli. Unul se apropie de mine și îmi dă un pahar cu apă ca mai apoi să facă pași rapizi în spate. Se lasă iar liniștea mormântală.

-Ați văzut o fantomă sau ce? Spun puțin enervată de liniștea din jurul meu.

Un bărbat s-a apropiat de mine, iar restul persoanelor pleacă. 

-Ai fost în comă timp de opt ani, faptul că trăiești este o minune. Cum te simți? Știi cine ești?

-Mă simt bine și da, mă numesc Valeria. Parinții mei unde sunt? Sunt bine?

-Mă bucur că ești bine și nu ești amnezică, părinții tăi din păcate au decedat pe loc.

Un gol mi s-a pus în stomac, cum adică nu mai sunt?

-Valeria! Ma strigă medicul.O să-ți fac niște analize,apoi o să-ți facem externarea pentru că te-am ținut sub observație și nu ai nici o problemă. O să-ți fie greu probabil doar cu mersul.

Aprob din cap, apoi doctorul iese pe ușa după ce se mai uită la mine câteva secunde.

     ☆☆☆

Aud pe fundal mai multe voci. Una dintre ele este a doctorului de mai devreme, iar cealaltă este una mai tânără și răgușită.

Deschid încet ochii și observ o figura masculină care din păcate stă cu spatele. Nu apuc să mă holbez mult că doctorul mă observă.

-Valeria, ce mă bucur că te-ai trezit! Spune doctorul cu un oarecare entuziasm. Eu și fiul meu ne-am dori să-ți facem o propunere.

-Ăm..vă ascult.

-Ce ai spune dacă ai locui cu noi? Avem o casă mare și viitorul tău poate fi asigurat. Nu cred că ai unde sta, părinții tăi au vândut casa înainte de plecarea care le-a determinat moartea.

-Nu vreau să deranjez, cred că pot rezolva și altcumva.

-Nu deranjezi, oricum eu și părinții tăi ne înțelegeam bine. De acolo de sus ei vor să-ți fie bine. Vino cu noi.

Ascult ceea ce mi se spune și deși pare puțin ciudat o să accept, nu pot sta pe strazi.

-Ok..voi accepta, dar nu voi sta mult, până mă pun pe picioarele mele.

-Așa facem, spune doctorul. Eu merg să-ți pregătesc fișa de externare pentru că analizele au ieșit perfect exact cum am crezut, poți rămâne momentan cu fiul meu.

Dau din cap în semn afirmativ. Tipul ăsta îmi dă fiori. Are părul negru și ochii verzi,asta da combinație. Nu se uită la mine,lucru ce mă determină să-l analizez mai bine. Observ un tatuaj care incepe undeva de la mărul lui Adam și se continuă spre piept,pare un șarpe. Are cercel în ureche ceea ce mi se pare straniu.Mama spunea că bărbații adevărați nu-și găuresc urechile,dar lui îi dă un aer sexy. Din ce se vede prin cămașa neagră are corpul bine sculptat.

-Îți place ce vezi? Vocea sa răgușită mă face să îi trag una,cât tupeu pe el.

-Nu!Îi răspund cu aroganță. Am văzut și mai bine.

Cu amuzament în voce mă întreabă:

-Când? Cât timp ai fost inconștientă?

Mă înroșesc imediat, fraierul. Nu știu ce aș putea zice de nervi, dar mulțumită doctorului care intră tac in continuare.

-Valeria. Ți-am adus niște haine și după ce te îmbraci putem pleca.

-Mulțumesc!

Ies amândoi din cameră și eu ma ridic cu greu, apoi mă indrept spre baie, mersul meu e ok. Îh, părul meu e în zece direcții și aș putea spune că arăt groaznic, dar îmi spăl fața și mă reintorc în camera de spital. Mă schimb în rochia galbenă până la genunghi și înaintez spre ieșire. Ceva îmi spune că am făcut o prostie acceptând, dar vreau să cred că e bine. La ușă mă așteaptă băiatul doctorului pe care încă nu am aflat cum îl cheamă. Când mă vede îmi face semn să-l urmez. Mergem spre lift de unde iese o targă în viteză. Întram în el și baiatul apasă pe butonul pe care scrie "zero". Coborâm în jur de zece secunde când se aude un sunet ca o ruptură și cabina metalică se înclină în partea dreaptă.

-Se pare că s-a stricat liftul.Spune el cu un aer indiferent.

Tot aerul pare că a dispărut și incep să respir din ce in ce mai greu. Când mă observă vine mai aproape de mine.

-Calmează-te.

-Respiră! Continuă el. La naiba ai astm? Întreabă oarecum panicat când mă vede că incep un atac.

-D-da. Reușesc să zic printre lacrimi.

-Nu mai plânge, respiră. După ce îmi spune asta mă ia în brațele lui mari.

Încep să respir și simt cum încet, încet îmi intră aer în plămâni.

-C-cum te cheamă? Intreb cu o voce sugrumată,fiind încă speriată de ce se întâmplă.

-Dante. Spune asta apoi se întoarce cu fața inspre mine și ne privim în ochi. Ochii lui de un verde cristalin mă analizează. Prima dată mă privește fix în ochi ca mai apoi să se fixeze pe buzele mele.