Nu e ceea ce pare [Diabolik Lovers]

❧ I

      Imensa încăpere ce reprezenta sala tronului vuia de mai bine de o oră și deja pașii celui care făcea atâtă gălăgie erau duși la extrem – căci se plimba de colo-colo cu viteză, lovind cu putere podeaua la fiecare pas făcut. Era nervos. Cine? Prințul. Cel din colțul camerei. Kino. Kino Sakamaki, brunetul care era acum la limita tuturor formalităților și care era gata să arunce toate acele rochii scumpe din șifonierul adus cu greu de servitori tocmai în mijlocul sălii și mai apoi să le dea foc.

      Cu tot cu cele care trebuiau să le poarte sau care le purtau, evident. 

      De ce era nervos? Nu prea știu și nu mă prea interesează. Am auzit câteva șușoteli de dimineață cum că astăzi ar veni prima tranșă de tinere pretendente, dar nu credeam că lucrurile de genul pot aduce un om într-o așa stare de nervozitate. Dar cum el nu e om, probabil că asta e problema. Sau oricare alta. Fiind vorba de Kino, aproape nimic nu mă mai surprinde, așa cum aproape totul îl nemulțumește pe el. Cât de tragic. Atât pentru mine – care priveam plictisită circul din fața mea în timp ce pășeam lent și silențios, cât și pentru el – care tocmai eliberase una dintre fete fix înainte de a fi la un pas de a-i rupe gâtul cu o singură mână.

      Ce caut aici? Nu știu. Sau poate că știu, dar nu contează. Contează că el era nervos, iar eu simțeam asta. Vedeam asta, chiar dacă știam deja acest lucru înainte de a fi trimisă aici cu o tavă în brațe. Era legat de mine și eu de el, așa că aș fi putut fi îngropată în grădina din spatele castelului și tot aș fi simțit asta. 

      Mai bine decât aș fi simțit cum moartea îmi strânge lent în palme bula de aer cu scopul de a o sparge și de a mă arunca într-o eternitate de întuneric.

      Și probabil că știam și de ce este el atât de nervos, dar asta nu însemna că mă încânta în vreun fel vestea. 

      Asta pentru că atunci când afli că doar tu îi ești pe plac diavolului, devii mai rău decât el.

      Iar brunetul era nervos din cauza faptului că mai mult de cinci tinere au trecut deja prin mâna lui și niciuna nu a fost bună de ceva și nici nu a îndeplinit în vreun fel condițiile sale. Și încă nu știu dacă este atât de pretențios în ceea ce caută sau dacă încă se minte pe sine că va găsi un înlocuitor a ceva ce a găsit deja, 

      dar nu poate avea,

      pe când eu mă aflam aici doar pentru a împiedica tragedia să devină o comedie proastă în care se mai ardea și din decor. Eu mă aflam aici doar pentru a păși spre el cu o tavă de aur în mâini și pe care era așezat un singur pahar de vin. Nu trebuia să fac altceva, dar urma să fac. Normal că urma să fac. Am ajuns în dreptul micuței mese din încăpere și trebuie să spun că era destul de surprinzător să văd că el nu a observat deloc prezența mea – el, care știa fiecare pas făcut de mine – și că nici măcar nu a avut vreo reacție în momentul în care am așezat tava pe suprafața mesei. Atât de nervos era de nu m-a văzut? Atât de disperat? Nu îmi venea a crede, dar ce puteam ști eu? Cine sunt eu ca să știu asta?