Rătăcind prin întuneric

7. Când i-am promis că mă întorc

Nu știu când a trecut timpul, dar după poziția soarelui îmi dau seama că în curând se va însera, iar eu nu mi-am îndeplinit nici măcar jumătate din activitățile zilnice. M-am lăsat cuprins de amintiri și purtat pe tărâmuri de mult apuse. M-am îndepărtat de prezent și m-am plimbat pe cărările trecutului, acolo unde mi-aș fi dorit să pot rămâne.

Dar nu am cum. I-am promis că orice ar fi, voi face tot ce pot să rămân în viață. I-am promis că mă voi întoarce la ea. Și dacă de prima promisiune mă pot ține, pe a doua nu am cum să o îndeplinesc.

Am pierdut-o, și oricât aș rătăci prin întuneric, încercând să o găsesc, o simt din ce în ce mai departe de mine.

       Ca să mă pot ține de cuvânt, trebuie să am grijă de mine. Ca să fac asta, ar cam trebui să mănânc ceva, căci sunt lihnit. Partea proastă este că nu am rămas cu niciun pește, așa că va trebui să vânez. Partea bună este că îmi place să vânez. Mult.

       Mă ridic de pe pământul ud și îmi scutur hainele, deși noroiul de pe mine nu poate fi îndepărtat așa ușor. Îmi întind oasele și îmi trosnesc gâtul, reușind să mă dezmorțesc. Proastă mișcare, pentru că imediat cum îmi îndrept corpul, un val scurt de amețeală mă cuprinde. Îmi duc mâna dreaptă la cap și îmi trec degetele peste locul dureros, apoi le aduc la nivelul ochilor, doar pentru a vedea dâra de sânge care se scurge pe ele.

       — Minunat, mârâi nervos.

       Norocul meu este că, la cât de mult am explorat zonele astea, știu exact unde mă aflu și cum să ajung la cabană. Drumul până acolo nu durează mai mult de jumătate de oră, iar unul dintre avantajele faptului că locuiesc la munte este că nu am nevoie de sală pentru a mă întreține fizic. Orice plimbare e un bun prilej de antrenament.

       Soarele aproape apune atunci când ajung acasă, iar eu mai pierd un timp până ce îmi curăț rana și îmi schimb hainele ude și murdare. Îmi agăț geaca din cuier și arma de vânătoare de lângă ușă și îmi arunc picioarele în bocanci, apoi ies afară cât încă mai pătrund câteva raze de lumină printre copacii înalți.

       Un iepure ar fi mai mult decât suficient pentru o tocană, așadar nu este nevoie să mă îndepărtez prea mult de casă. Găsesc imediat un tufiș după care mă ascund, lăsându-mă pe vine. Încarc două gloanțe și scot țeava printre frunzele ascunzișului. Fixez apoi arma, rezemând-o de umărul drept și îmi aplec capul până când ochiul drept mi se lipește de cătarea puștii.

       Acum, tot ce trebuie să fac este să aștept.

       — Nu vreau să trag cu arma, e periculos! Și în plus, nu vreau să omor un animal nevinovat.

       Își încrucișează brațele la piept și își ridică ușor bărbia, aruncându-mi o privire care, deși ar trebui să mă intimideze, mă amuză. Totuși, cel mai isteț din partea mea este să îmi țin gura și să mă prefac afectat.

       — Cat, nu omori nimic. Și în plus – o imit amuzat, obținând o palmă peste braț – nu tu mi-ai cerut să te învăț asta?

       Pufnește, dar îmi dau seama după felul în care colțul gurii i se zbate să se ridice într-un zâmbet că a cedat. Da, ea mi-a cerut să o învăț să tragă cu arma, dar ideea a fost de la bun început a mea. Însă știam că dacă îi voi spune direct, va refuza. Așa că am aplicat puțină psihologie inversă. I-am zis în repetate rânduri că e prea firavă ca să țină o pușcă de vânătoare în mână, că cel mai probabil ar pica în fund din cauza reculului. Nu a durat mult până să mă roage să o învăț.