Dragoste sub acoperire

C A P I T O L U L U N U

- Cred că glumeşti, Dave. am spus chicotind. De când am eu nevoie de un partener? am întrebat amuzată.

- Niciodată nu ai avut nevoie de un partener, Lor. Dar nu ne permitem să ratăm misiunea asta, spuse cu un aer serios.

- De ce nu te duci tu, atunci? am întrebat, simţindu-mă jignită.

- Am trecut de mult peste momentele incitante ale misiunilor. răspunse el sarcastic

- Fie atunci, îţi voi demonstra, încă o dată, că nu am nevoie de un parte-

Nu mi-am putut termina propoziţia deoarece fusesem întreruptă de către domnişorul blond care părea că se simţea ignorat.

- Putem lăsa odată vorbăria şi să trecem la fapte? Timpul trece iar noi stăm ca proştii aici certându-ne.

De această dată, eram de acord cu el. Mi-am luat rucsacul din maşină şi m-am întors din nou, cu faţa către Dave.

- Deci, care-i misiunea? am întrebat zâmbind.

Ne aflam în faţa muzeului Bereziak, denumire care provine din bască şi înseamnă special. Tare originali mai sunteţi, băieţi.

- Am fost angajaţi de un prinţ indian să recuperăm din acest muzeu Akbar Shah-ul, un diamant vechi, ce datează de prin anul 1619. Prinţul susţine că diamantul a fost furat în urmă cu câteva sute de ani şi îl vrea înapoi. Am făcut nişte cercetări, şi are dreptate. Diamantul a aparţinut strămoşilor săi, înainte să fie furat de o bandă engleză şi adus, mai apoi, aici în America. Expoziţia de mâine are ca atracţie principală acest diamant, aşa că trebuie să ne mişcăm repede. Nici o greşeală nu este acceptată.

În timp ce îl ascultam pe Dave, am simţit o a doua pereche de ochi, aţintiţi asupra mea. Logan, tipul blond, mă privea insistent, de parcă mă analiza. Probabil voia să vadă cu ce are de a face. Urma să-i arăt eu.

- În regulă. Să mergem. am spus nerăbdătoare.

M-am îndreptat către partea stângă a muzeului, mi-am aşezat rucsacul pe jos şi m-am aplecat, pentru a-mi putea scoate din el arbaleta. Era o invenţie de a lui Dave, o arbaletă încărcată cu o funie care avea la capăt un cârlig. Mi-a fost foarte folositoare în misiuni, până acum, aşa că nu aş fi avut de ce să fi renunţat la ea. Am îndreptat arbaleta către acoperiş şi am apăsat pe trăgaci, fixându-mi bine picioarele pe sol, pentru a nu fi aruncată doi metri mai în spate din cauza şocului. Din fericire, am reuşit din prima încercare să agăţ cârligul de un stâlp de susţinere ce se afla pe acoperiş. Lăsând arbaleta din mână, m-am întors către cele două persoane ce-mi erau alături, a căror prezenţă fusese uitată până în acel moment. L-am privit în ochi pe blondin.

- Vii, sau stai degeaba? am întrebat întorcându-mă şi începând căţărarea.

Făcând gimnastică de la vârsta de trei ani, eram în formă. Nu îmi fusese greu niciodată, la nici un antrenament. Şi nici nu m-am plâns. Dave nu era genul de antrenor care să te chinuie până la leşin. Cu el, antrenamentele erau distractive.

Am apucat funia strâns şi m-am ridicat cu ajutorul braţelor, sprijinindu-mi picioarele pe peretele muzeului. Urcasem nici zece metri când am simţit funia mişcându-se, de parcă cineva o forţa. Am privit în jos şi l-am văzut pe netotul blondin începând căţărarea.

- Ce naiba faci? Poţi să ai puţină răbdare? Funia nu ne poate susţine pe amândoi, idiotule! am spus nervoasă.

După câteva secunde a coborât, dând drumul funiei şi privindu-mă. Mi-am întors privirea către acoperiş şi am continuat urcarea. Încă puţin...După încă câţiva paşi, am reuşit. Mi-am sprijinit picioarele de marginea muzeului, trăgându-mi tot corpul cu ajutorul lor, îndreptându-mă. Am privit în jos, peste margine, observându-l pe Logan, care acum urca.