Cănd stelele cad din cer

Partea 1 fără titlu

Viața este un drum lung și anevoios,plin de răscruci,ghimpi,prăpăsti și capcane.Fiecare pas trebuie atent socotit și prețuit,deoarece nu știi când va fi ultimul pe care îl vei face .Prețuieșteți pași și continuăți drumul ,și nici nu vei ști când vei ajunge într o poiană cu flori.Erau ultimele propoziții din cartea pe care tocmai o citisem.În timp ce o închideam oftănd ușor,priveam prin geamul vechi al camerei și mă tot întrebam când va veni timpul să îmi pot găsi și eu poiana cu flori.

Stelele sclipeau pe bolta neagră a cerului.Erau așa de mari și sclipitoare încăt aproape puteai să le atingi și să le simți căldura izbitoare.Erau frumoase,atăt de frumoase încăt și eu îmi doream să devin una.Însă oricăt de mullte rugăciuni aș fi ridicat spre cer,eu rămăneam aceiaș.Un copil orfan privind trist pe fereastră.Dorind să poată zbura departe,atăt de departe încăt tristețea să nu mă mai poată ajunge.Însă știam că oricăt de mult aș fugii de aceste sentimente negative,ele într un final m ar fi găsit din nou,aducăndu mi o suferință și mai mare.

Am adormit într un final,în timp ce mă gândeam la viață și la destinul tragic pe care o persoană așa ca mine îl poate avea și ce aș putea face să il schimb.Însă oricăt de multe zile ar fi trecut totul rămănea la fel.Oameni venind și plecănd cu copii din orfelinat și privirile dezaprobatoare în timp ce se uitau la mine.Cu fiecare an care trecea și deveneam mai mare ,tot mai puține persoane se osteneau să se uite la mine.La un moment dat devenisem invizibilă,cu toții se îndreptau către copii mici și drăguți.Imi doream cu toată ființa mea o schimbare,orice,numai să pot scăpa.Iar asta sa întămplat,însă nu așa cum îmi dorisem.

În primăvara anului în care am împlinit  15 ani,orfelinatul  s a inchis.Faptul că rămaseră doar cinci copii (cu mine) în orfelinat și lipsa sponsorizărilor  ar fi trebuit să îmi de a de bănuit de mult că urma să se inchidă,însă tot am fost extrem de surpinsă.

Fiind cea mai  mare din orfelinat,cu toții au presupus că mă voi descurca,așa că nimeni nu s a oferit să imi de a o mănă de ajutor.Căteva zile am dormit pe străzi și am măncat ce îmi ofereau oameni,care drept vorbind nu erau prea generoși.După o săptămăna in care măncasem doar resturi și dormisem pe pămăntul rece,mă hotărăsem că nu voi ajunge nicăieri dacă voi continua așa.Singura șansă era să îmi găsesc ceva de lucru.Însă nu vă pot spune căte uși mi-au fost trăntite în față,doar din simplul motiv că eram fată.Ce puteam face,majoritatea persoanelor de vărsta mea,erau acasă,învățănd cum să devină viitoare soții bune,pănă la urmă la 18 ani și ar fi făcut debutul în societate.Lucru care cu siguranță nu se va intămpla și cu mine.Însă degeaba oftam,păna la urmă destinul meu fusese decis de cănd mă născusem.Urma să trăiesc fără părinți,fără prieteni,îngrijorându ma dacă voi avea ce mânca de pe o zi pe alta.Probabil ca la un moment dat mă ș mărita de nevoie ,nu din iubire,iar cel mai fericit moment al meu va fi moartea.

Însă..chiar așa vreau să fie viața mea,să imi urăsc fiecare suflare,să îmi plăng de milă ,pănă voi muri?Dacă asta îmi era destinul ca femeie,atunci nu voi mai fi una.Printre puținele lucruri care îmi rămăseseră,era o foarfecă veche .Pănă la urmă părul meu lung era singurul care mă putea da de gol ,ca fiind fată.Bustul îl aveam foarte mic,hainele îmi erau largi și ponosite,iar după ce îmi tăiasem părul,chiar puteam fi confundată cu un băiat.În timp ce mă  priveam în vitrina unui magazin închis,îmi promite am că măine orice ar fi îmi voi găsi ceva de lucru.Începănd cu primele raze ale dimineți,am început să caut din nou ceva de lucru.Însă de data asta sub înfățișarea unui băiat pe nume Daniel.Însă chiar și cu renașterea mea ca băiat,tot  se dovedea dificil să găsesc ceva .Pute am  să imi ascund genul,însă nu putem ascunde faptul că eram un copil neexperimentat care nu era de folos nici măcar la cărarea  materialelor de construcție Tocmai cănd eram pe punctul să cedez nervos,norocul(sau destinul cum voi vedea mai tărziu) mă făcu să dau peste un afiș.Acesta conținea informații despre faptul că familia regală căuta tinerii băieți care să devină valeții.

Un lucru destul de ciudat,avănd în vedere faptul că palatul nu dusese niciodată lipsa de servitorii.Însă nu aveam alte opțiuni,deja stomacul îmi chiorăia de foame ,și nu mai aveam nici un pic de energie.Dacă aș fi reușit să mă angajez la castel,aș fi avut un loc de  dormit,trei mese pe zi și nu mai vorbim de bani.Era o șansă care apărea doar o dată în viață.Singura mea frică era să nu fiu descoperită.Poți fi dat afară dacă angajatorul descoperă că ai mințit în legătură cu genul tău la un loc obișnuit de muncă.Dar dacă ești prins că minți la palat,pedeapsa poate fi chiar moartea.