Devoratorii

Balada celor morți

Noapte înghite tot în juru-i, însă numai cineva ca el poate înțelege gravitatea acestui fapt. O dată cu noapte, teroarea se poate dezlănțui cu ușurință, încurajându-i pe ei să se alăture Întunericului. "Încă două ore și se luminează", gândea posac, uitându-se la strălucirea fadă a semicercului numit "Lună". Trunchiurile copacilor îngăurite de vreme păreau că îl înghit în profunzimea lor, băiatul afundându-și nepăsător bocancii în poteca mocirloasă.

Îi plăcea nespus de mult să se plimbe noaptea prin pădure, în derivă. Inspira adânc, umplându-și plămânii cu aerul rece. Bezna nopții aproape că îl înghițise, făcându-i trupul să aducă a o nălucă. Doar ochii de cleștar străluceau în razele lunii precum niște pietre prețioase, iar dinții, de un luciu bizar, mușcau din întuneric precum niște adevărați colți. Murmura ceva, un cântec vechi, uitat de lume și amintit doar la lumina focului, în poveștile fără de crezare ale sălbaticilor.

Cânta despre demonii numiți dragoni și despre întregile oaste care încercase să-i oprească. Demoni ai invidiei, ai sacrificiului și al dezastrului. Nu-i plăcuse niciodată acest cântec trist. Și totuși, iată-l, cântându-l în miezul nopții, în inima unei păduri nemaiatinse de secole. Pasul îi era domol, însă gândul îi zbura departe.

Pe când eram eu copil
Acei înaripați demoni trăiau
Pândeau din cel roș turn
A nenorocii ei voiau
Pe rege, pe bufon ori chiar pe-un animal
Ei nu erau liniștiti până nu amărau
Într-o tristă zi, prințesa au furat
Au ascuns-o-n turlă
Iar ea plângea neîncetat
Iar lacrimile regatului parcă nu se mai opreau

Lumina slabă a lunii se cuibărise în părul său negru, lăsându-i reflexii gălbui. Buzele îi erau precum iasca, frumos conturate și vineții. Ochii alunecau instinctiv spre mâinile creol, precum scorțișoara, ce tremurau incontrolabil. "Doar de m-ar prinde comandantul aș fi ca și mort!", gândea, trăgându-și și mai bine gluga pelerinei pe cap. Vântul adia ușor. Încleștându-și pumnii, își continua drumul spre nicăieri. Dinții începeau să îl doară din ce în ce mai tare, de parcă un rând nou ar fi vrut să crească peste cei vechi, iar venele de pe brațe mai că aveau să-i pocnească sub presiunea vântului.

Stomacul, credea el, era atât de gol încât ar fi putut deveni han pentru molii. Și încă unul pe cinste! Avea o problemă, știa și el asta clar. Căuta în întuneric, în miezul nopții întunecate, într-o pădure scoasă de la gândul omenesc, pe cineva care avea să-i asculte balada. Nu pe cineva anume, nu avea pretenții, ci, mai de grabă, pe oricine i-ar fi ieșit în cale. O simplă victimă. Și dintr-o dată, picioarele i se opriseră brusc, uimite și ele de acel instinct animalic. Iar cântecul gângurat încetase și el, aievea picioarelor.

O mireasmă atât de dulce îi gâdila nările, făcându-i inima să pulseze cu putere. Ochii verzi, de smarald, se închiseră, sub greutatea necontenită a pleoapelor, colțul buzelor arcuindu-se într-un zâmbet bizar, doar de sine înțeles. Puțin mai în depărtare se ivea o fată cu părul de aur, aruncat pe spatele-i sur. Plângea în hohote, umbrită de un copac bătrân. Lumina pală a lunii abea de îi atingea chipul, lăsându-i lui plăcerea de a-i imagina chipul. O avalanșă de gânduri și șoapte îi acaparau trupul tremurândă. Pierdea controlul... picioarele dansându-i într-un vals dement.

Dând jos gluga pelerinei și apropiindu-se sfios de fată, cuteza faptul că aceasta păre mai degrabă că sughiță puternic decât că plânge! Și, așezându-se alături de ea la baza copacului, o întrebase privindu-o, o încercare ieftină de a părea prietenos: