*
E lumină. Nu pare că intră în încăpere, ci că a fost acolo dintotdeauna. Că rezidă în propria substanță și s-a născut odată cu materia. Câteva particule mai rebele vor să se revolte și tremură în spațiul dintre cele două clădiri. Corpul acelui spațiu pare că are o spasmă musculară precum corpul unui bebeluș nou-născut – necontrolat, suav, discret. Sunt primele semne ale vieții și ale marilor întrebări – de ce? care e eu? ce se aude? Contururile sunt estompate – așa se vede prin ochi. Sunt noi, proapeți, tineri. Curați, limpezi ca aerul și albastrul saturat al cerului nesenin. Nesenin pentru că sunt câțiva nori pe el – pete albe pe cerneală azurie. Mai spre dup-amiază nu vor mai fi nici ei. Nimic nu va fi. Va ieși din acel cadru, exact din acel cadru. Este fix, atemporal, veșnic. Ca un părinte. Este Dumnezeu. Este tot ce a început dar pare că nu a existat niciodată. Cel puțin nu așa, nu aici. Nu acum. Într-un alt plan al existenței. Undeva mai ferit de realitate. În orice caz, rămâne mereu același – nu îi plac schimbările. E conservator și rigid, dar grațios în alegeri. Alege să freamete în gol – de această dată. Aduce porumbei după sine, nu mulți. Câțiva porumbei. Unul dintre ei se așează între basorelieful clădirii 2 și cablul negru care dă impresia că are origini în clădirea 1. Acesta din urmă atârnă laconic, cu burtă. Și face loc materiei și luminii – aceeași poveste – să se contopească din nou în tremurul spasmodic dintre cei noi și cel vechi. Dar acum totul pare cu o cuantă mai static. Se pregătește încet să înțepenească. Își pune la cale clipa de veșnicie. Nu mai e mult. O simte și Îngerul. E sculptat frumos în piatră și nu are expresie – se exprimă prin tot ce îl înconjoară. Dar de această dată totul dă senzația că se află în mișcare și oarecum dansează. Pentru o fracțiune de secundă încremenirea deveni ceva mai veselă – cu o jumătate de cuantă mai veselă, mai exact. Se vede că a avut timpul răbdare. Pentru că acum nu o mai are. Se vede asta când încep din nou particulele să tremure spasmodic la încheietura dintre cărămidă și picăturile de apă invizibile. Dacă ar fi fost după ei, ele nici nu există. Probabil că nu există. Nu are importanță – contează doar ce se simte. Și simte. Iarăși stă să intre în eternitate – dar ca de fiecare dată – nu o face niciodată. Rămâne cum am pus-o. Rămâne așa, cum am așezat-o. Și mă întorc din nou la ea. Mereu și mereu – dar nu mai e a mea.
*
Dar acum intervin culorile. Da, să trecem la culori. Am pomenit (pe rând, judicios)de albastru (mai apoi azuriu), alb (mai apoi celălalt alb). Atât. Dar este și bejul acolo – asta e important. Chiar dacă nu a fost la început. Ordinea asta nu e arbitrară! Este bej, dar nu chiar bej, pentru că el nu este de fapt acolo– doar aici este. Și nu doar el, mare parte din Subiect respectă aceeași regulă– e impostoare. Dar nu deranjează cu nimic universul neschimbării. De altfel, e opus cu efemerul pentru că se naște din nou, la infinit. Se reîmprospătează. Dar nu stă mult locului – asta-i faza. Se bâțâie permanent acolo în propriul cadru și totuși cumva rămâne mereu la fel. E curios, și mai curios este că nu m-am întrebat niciodată de ce. Cred că știu răspunsul – cred că pur și simplu nu am nevoie să știu. De obicei trebuie să știu întrebarea și neapărat și răspunsul ei – asta-i faza. Acum nu. Atunci nu, de fapt acum – da. Dar revin – sunt și alte culori? Dacă da, cel mai probabil ele nu s-au născut încă. Aștept pur și simplu să apară odată cu istoria și materia. Două lucruri stranii – acestea două. Sunt recente, întârziate – atât în devenirea mea – cât și în devenirea lui. La început a fost doar sugestia. Doar ea însăși – o imagine. O pată. O realitate goală de sine –tâmpă ca un miel. Dar vibra aleatoriu din toate culoarele pe care atomii au reușitsă le stăpânească și să se alinieze elocvent de-a lungul lor – pe ele. Amenință apoi să ajungă către mine – să facă legătura dintre lumi. Nu știu încă însă dacă ele – în banalitatea lor – pot avea onoarea liantului. Cel mai probabil nu sunt pregătite pentru asta. Sigur nu, probabil nici destinate – probabil că nu. Dar creează un fenomen ciudat de imersiune în propriul obiect al interpretării– dezvăluie însăși arhetipul. De exemplu, dă naștere lui albastru. Apoi face loc undelor să își anunțe prezența prin crearea roșului, acum pregnant în multe zone cheie ale tabloului. Contururile sunt tot estompate – nu pot fi altfel. Dar toate aceste culori au o proprietate comună ciudată – sunt bălăcite. Scăldate în alte lungimi de undă decât cele prin care ei pot să vadă– și mai mult ca sigur decât cei care fac asta acum. Așa că nu le poți numi culori – nu încă. Sunt culori embrionare și urmează să devină culori fetale. Sunt precursori, cioturi, prototipuri, rudimente, muguri. Dar ai răbdare. Și ca orice răbdare, marcată de peristența în răbdare – ea devine cheia detaliul cete va bântui după ce ea va lua naștere.
*
Acum vine povestea de după ce ea a luat naștere. E firesc, e normal, e cronologic. E aproape natural – nu? Dar ea marchează un coup d'etat barbar și brut – realizează rocada. Lumina dispare în planul care îi dovedește propria lipsă a existenței în oricare dintre ele. E normal pentru că acum e noapte – nu de altceva. – un fragment însă din alternativă scapă cenzurii valorilor de adevăr și coace iubitor obrazul expus la razele amiezii – pătrund deseori prin geamul deschis de la stânga feței ponosite și plasat oarecum perpendicular cu masa cea mare din lemn de stejar pe care sunt așezate obiecte care nu au avut vreodată ocazia să fie mai geometrice decât acum. Top Gun? Sigur – Top Gun să fie. La el ne uităm astă seară – În fine, ne întoarcem în noapte și auzim apăsați sunetul balizei ce emite regulat semnale că haina de acum a vieții nu se asortează cu altele de seama ei.
Prin imaginea farului părăsit ce mi-o proiectazăîn minte – de la marginea palmei de uscat din țărmul unei peninsule legate artifical de restul continentului într-un teritoriu nordic neidentificat – îmi provoacă angoasă de natură infernală și îmi dă fiori care mă obligă să mă scutur scurt și morbid. Să tresar sordid. Oamenii din acea zonă nu fac altceva decât să pescuiască în fiecare moment al trecerii timpului lor și nu ajung să mănânce peștii niciodată. Probabil nici nu au citit Iona. Probabil nici nu știubcine este Marin Sorescu sau să se întrebe dacă ar putea exista un Marin Sorescu. Pentru că a doua întrebare cântărește mai mult în gravitatea sunetelor sincrone de clopot ce se aud după. Sunt produsul sincronizării dintre numeroase biserici aflate totuși la o distanță substanțială de ei, și nu includ în valsul pascal și duhovnicesc și biserici plasate în raza mai proximă a celor ce se numesc ei. Acest detaliu scapă cumva corvoadei de a deveni curios sau nelinșititor. Pentru că ei îți mută rapid și vivace atenția de pe sinestezia clopotnicească pe jocul fasciculelor de lumină proiectate regulat și descendent pe coama versantului ce se poate observa frontal la câțiva kilometri distanță de cei ce se numesc ei. În scurt timp și acestea încetează să mai fie interesante și cad în dizgrația autoritară a celor ce se numesc ei, ajungând să intre în umbra paradoxală a luminilor artificale ce alcătuiesc acum un farmec diferit. Este într-adevăr altceva. Din nou, nu pot numi exact ce. Este ca un joc al galbenului cu negrul – mereu complementar și simbiotic, dar neiertător de războinic. În esență. Și asta se observă cel mai mult și cel mai strident când cei care se numesc ei își comută reflectoarele pe oraș. Aici, în acest oraș, văzut în acest fel și din acest unghi, luminile par că pălpâie deși ele nu sunt deloc intermitente. E din cauză că sunt prea departe. Nu, vorbesc prostii – din cauză că se văd de la o distanță prea mare. De fapt, de la depărtarea care facilitează descărcarea de flux al conștiinței: asta e faza. E ea, cum de nu mi-am dat seama? Dacă e ceva la care cei care se numesc ei sperau să aibă acces în momentele de Trecere și Tranziție – era ea. Negreșit. Acum știu, dar nu mă tulbur. Deloc șocant sau suprinzător nu mă tulbur. Mă mulțumescs ă o văd așa cum îmi apărea ea – mai brunetă decât poate fi descris satisfăcător cineva brunet – cu părul mai negru decât cerul nopții la care mă uit gol. Îmi e frig. Îmi era și atunci, într-un fel. În majoritatea timpului era toamnă. Și totul era ori cenușu, ori verde, ori roșu. Așa era în acel an. Cel puțin în vremurile de dinainte de Pauză. Nu mă întreba de ce. Nu pot explica. Așa era atunci – treceai pe lângă toate acele elemente compuse exlclusiv din cenușiu, verde și roșu sau combinații și nuanțe ale acestora și îți topeai ființa în locuri concrete care aveau tocmai rostul ăsta – să îți topești ființa în ele. Era ca să nu o mai văd cum saltă fluid și dezinvolt, în starea sa solidă naturală, de la toate culorile alea la unele dintre ele și viceversa. Pentru că atunci nu putea decât să își dorească un singur lucru –atunci când nu era topită în Locurile În Care Să Îți Topești Ființa – să o vadă pe ea. Să spere că poate a venit cu autobuzul de undeva din centru acum câteva bucăți de minute și se întâmplă să coboare în stație chiar în acel moment, sau să urce pe scări spre stație – ar fi fost bine și așa. Și atunci – în ciuda tuturor culorilor care se formaseră așa tocmai pentru că în acea vreme ea lipsise – ar fi știut cu siguranță ce să facă și cum să reacționeze – ar fi sărit probabil mai solid și mai dezinvolt ca niciodată să o îmbrățișeze și să o asigure omniscient că e în regulă dacă era de mână cu cineva sau de mână cu aceeași substanță care a constituit-o mereu – și pe ea, și pe el, și pe întreaga lume care s-a țesut și împletit între Subiectul său și ceea ce ea însemna pentru el.
