Până la ultima suflare

Prolog

Prolog

Aud un ticăit. Ba nu. Defapt nu aud nimic. E doar tăcerea ce mă înconjoară. Poţi să-mi zici ce se întâmplă? Totul în jurul meu... totul... e linişte. Atâta linişte. Nu înţelegi, nu-i aşa? Aşa-i. Nu înţelegi nimic! Defapt tu n-ai înţeles vreodată. Nu vezi că plâng? Nu vezi că mă doare? Nu vezi? Nu vezi? Eşti orb sau ce? Sau poate eşti. Ai fost aşa mereu?

Totul de fapt e doar în capul meu, nu pot să sparg cu vocea mea tăcerea, şi... mă apasă. Închis în celula asta, nu pot vedea pe nimeni. Şi totuşi ştiu că mai sunt si alţii ca mine, cu aceeaşi soartă aici. Cu aceste fiare care îndrăznesc să-şi spună oameni. Ce-o fi un om? Şi totuşi simt că nu aşa ar trebui să fie. Să fie ăsta singurul loc, oare există si alte locuri? Locuri diferite de ăsta, unde să fii fericit. Deodată e gălăgie, dar totuşi şoptită. Nu pot vedea, nu pot să mă misc. Corpul nu-mi răspunde. Ce mi-aţi facut, fiarelor? Parcă e un vis, parcă aud ceva slab, dar poate doar mi se pare. Sunetul e departe, din ce în ce mai departe, depa...

Mă loveşte un val de răcoare, aproape ca îngheţul... frigul mă dezmeticeşte, încep să mă misc, inima îmi bate cu putere, deschid ochi dar nu pot vedea nimic. E întuneric. Ceva mă împiedică să mă mişc. Se aude ceva... ca o apă curgând. Apuc de fortele care mă ţin cu putere. Îi simt textura, e plastic. Probabil un sac pentru cadavre. Trag cu putere si se rupe. Un lichid misterios începe să-mi atingă pielea. Deodată o recunosc, e apă, rece ca gheaţa. Oare de unde vine? N-am mai văzut atâta apă în viaţa mea. Reuşesc să mă eliberez de sac, iar apa curgând în jurul meu îmi intra în urechi, în nas, în gură, peste tot. Mă chinui să rezist, să respir, să trăiesc, nu vreau să mor. Dau din mâini şi din picioare, nu văd nimic bine. Doar o lumină slabă venind dintr-un punct pe care nu-l pot localiza din cauză că panica mi-a cuprins corpul.

Deodată în infinitatea aceea de nesiguranţă, găsesc un punct de sprijin, ceva tare, de care mă apuc cu toată forţa împreună cu toată speranţa. Fiecare parte a corpului mi-e împinsă la maxim. Încerc să mă salvez şi cu toata forţa mă trag spre a mă ridica din acel calvar rece si ud. În disperarea mea cealaltă mână se prinde de ceva ce n-am mai simţit până acum. Nu era nici tare ca fierul, dar nici ca apa. Era ceva moale. Mi-am afundat mâinile şi am început să mă caţăr până am ajuns pe un loc drept. Era răcoros, umed, moale şi totuşi plăcut, cu un miros nemaiîntâlnit de mine până atunci. Acum oare şi-au atins scopul? Acum au văzut că am supravieţuit. Or să vină după mine? De ce nu mă lasă în pace? Nu le-am făcut nimic. Am început să scâncesc în locul acela necunoscut în asteptarea urmărilor care... care nu au venit. Am deschis ochii, nedumerit. Unde eram? Locul acesta îmi era total necunoscut. Cu siguranţă nu semna cu ce văzusem până atunci. Oare am murit? Nu! E cu neputinţă. Am început să tremur. Îmi era frig. M-am întins pe spate, cu privirea în sus. Se vedeau mii de mici luminiţe. Am întins mâna să le ating, dar mi-am retras-o imediat. Nu erau aşa de aproape pe cât păreau. Am mai văzut o lumină care era mai mare decât oricare. Nu ştiam ce e. M-am ghemuit din nou. Simţeam o briză uşoară care îmi dadea frisoane. Tremuram din toate încheieturile. Oare eram afară? Oare am iesit? Oare asta e acea lume după care am tânjit toata viaţa? Nu poate fi mai rău decât a fost... încet ochii mi s-au închis, sub oboseala apasătoare din corpul meu, ascultând sunetul acela linistitor, ca de cristale care se spargeau, al apei. Oare e asta lumea după care am...