Împotriva inimii

Capitolul 24

- Am spus comandantul Browns, deci!?

- Da, dar mă gândeam la tatăl tău, în special când a adăugat despre propriul birou.

Ea și-a dat capul într-o parte, lăsându-mă să văd clar linia fină a decolteului decent pe care îl purta. Și îmi imaginasem din nou momentul de aseară, în timp ce ea îmi purta cămașa mea de serviciu, denotând a eleganță și senzualitate prin toți porii.

- Dacă ai fi răspuns la mesaj, ai fi știu că eu sunt cel care te-a adus aici, comandantul Browns, nu?

I-am răspuns atunci când am pășit spre ea, ca Deniz Grant să facă un pas în spate.

- Am înțeles, domnule comandant Browns!

Ea mi-a zâmbit atunci când m-am afișat în fața sa, privindu-ne pur și simplu. Era aici pentru simplu fapt că nu mai puteam rezista în niciun mod să nu o văd. Pentru că erau acele zile când eu eram plecat sau îmi era atât de greu să ajung la ea, ca atunci când lucram pe ture diferite, când eu aveam zboruri, atunci când ea era liberă sau când ea muncea și eu eram liber. Pentru că erau doar momente în care ne vedeam și doar conversam la telefon cu zecile de minute. Și erau importante și acele momente când îi strângeam mâna pe ascuns, doar și doar să-i simt piele palmei transpirată de emoții.

- O să apară tatăl tău din minut în minut! Cred că mai bine plec.

Ea a dat să plece din fața mea odată cu pronunțarea cuvintelor, ca lucru pe care am simțit să-l fac, a fost să o apuc de mână pentru a o propti pe loc.

- Dominic, o să vină cineva și o să ne găsească aici pe amândoi și crede-mă, nu am nicio minciună pregătită!

Deniz a expirat, lucru ce m-a determinat să-i cuprind talia și să o aduc la pieptul meu.

- Nici eu nu am.

I-am mărturisit, apăsându-mi buzele de fruntea ei. Aș fi mințit să spun că eram pregătit dacă comandantul intra pe acea ușă. Aș fi mințit dacă aș fi spus că nu-mi treceau prin cap cuvintele spuse de el cu o seară în urmă, aș fi mințit să spun că ea era aici pentru a nu o băga din gura lupului odată cu apariția mea la sosiri.

- Și nu-ți răspund la mesaje pentru că s-a dat o nouă regulă jos, nu aveam voie cu telefoane în timpul identificării persoanelor.

- Ce regulă e aceasta?

Mi-am împins palmele în șoldurile sale pentru a-i întâlni ochii.

- Întreabă-l pe Sprouse!

Și-a rostogolit ochii, lăsându-și capul pe pieptul meu. Mirosea a flori sălbatice, a liniște și multă melancolie. Și știam că nu aveam cum să explic acest lucru dacă comandantul Browns ne vedea stând în mijlocul biroului său îmbrățișați.

- O să plec! Vorbim în pauza viitoare.

M-a lăsat să-i presez un sărut scurt pe buze, eliberând-o din brațele mele atunci când ea a pășit cu spatele spre ieșire. I-am surprins zâmbetul neegalabil când i-am făcut semn cu mâna și pentru o clipă voiam doar să opresc timpul în loc, deoarece doar așa știam că o pot avea.

- Mă gândeam...

Am vorbit când femeia brunetă a dat să deschidă ușa, oprindu-se pe loc atunci când vocea mea a impus acest lucru.

- În seara aceasta vrei să ieșim să luăm masa?

Ea s-a întors rotindu-se pe un picior pentru a-mi zâmbi dulce, accentându-i-se atât de vizibile alece gropițe obraznice. Deniz era surprinzătoare întodeauna, niciodată nu aveam habar cum avea să reacționeze în urma anumitor acțiuni, ca atunci în fața acelui lift când mă plisnise de îmi uitasem prenumele pentru o secundă sau atunci când a continuat să pună paie pe foc în fața clubului Wild, deși eu îmi lăsasem răbdarea la intrarea sa. Ea era spontană în sentimente, trăiri și gânduri, lucru acest deteminându-mă să trăiesc într-un fel de frustrare, deoarece nu știam când avea să o afișeze pe adevărata ea.