„E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Înşirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.”
Sincer să fiu, aş putea limita tot la aceste patru versuri. Adică, de ce nu aş fi de acord cu Eminescu? O spune scurt şi la obiect: orice poate să scrie, dar nu oricine poate să creeze. Oricine poate face rime, dar nu oricine le poate face să te atingă la suflet. Oricine poate să scrie o poveste, dar nu oricine poate să creeze o lume întreagă în câteva pagini.
A scrie nu înseamnă doar a scrie. Nu presupune doar punerea pe hârtie a unei idei sub forma unor cuvinte grupate în propoziţii şi propoziţii grupate în fraze. Sau, ca să-l aduc pe Maiorescu în discuţie, nu e de ajuns să ai formă, dacă nu ai şi fond. Au mai încercat-o şi alţii prin perioada paşoptistă şi pot să spun că ne-am făcut de râs în întreaga Europă. Unde mai pui că acela a fost de-abia începutul literaturii noastre. Şi... am început prost.
Literatura (mondială sau a unui popor) e ca un organism viu. Dacă nu ai grijă de el, se îmbolnăveşte. Mai exact, dacă literatura este inundată de lucrări proaste, cu greu vor mai ieşi la suprafaţă acele mici sclipiri de geniu ale vreunor necunoscuţi. Adică vom citi numai porcării în timp ce operele bune fac pânze de păianjeni pe rafturile librăriilor. Mai mult de-atât, literatura poate fi una din oglinzile unei ţări/popor pe plan internaţional. Dacă ar veni Anglia, Germania sau Franţa cu opere de nivelul unei ţări bananiere, oare cum ar fi privite de restul lumii? Cum ar fi fost să scrie Kant despre vampiri, Shakespeare despre liceence îndrăgostite sau Hugo despre cum să găseşti femeia/bărbatul perfect în 69 de paşi simpli? Sau sa scoată câte o carte odată la 4 sau 5 luni? Neprofesional, aş putea spune. Sau doar penibil. Sau ambele...
Ce încerc să spun este că generaţia tânără (ştiu, sună de parcă eu aş fi contemporan cu Ureche) se grăbeşte să scrie. Să devină scriitori. Ori acest lucru necesită foarte mult timp şi muncă. A, da: şi talent.
Ce înseamnă muncă? Spune-i cum vrei: exerciţiu, citit, experimentat etc. Consider că nu te poţi numi scriitor dacă nu ai habar de câte puţin din fiecare. Şi prin „fiecare” nu mă refer strict la cărţi citite – da, sunt şi ele foarte importante în formarea unui viitor scriitor – ci la tot. Ce înseamnă tot? Absolut tot ce te înconjoară. Politică, sport, mituri şi simboluri, istorie, tradiţii – tot. Orice poate fi un motiv sau o sursă de inspiraţie. Orice gram de cunoaştere te poate scoate dintr-o încurcătură în vreo frază (sau te poate feri de ocazia de a te face de râs pentru că ai scris o tâmpenie neadevărată).
Să zicem că am lămurit cum stă treaba cu lectura unui scriitor. Dar cum rămâne cu munca? Ce-am vrut să spun mai sus prin exerciţiu/experiment e foarte simplu. La început oricine va fi praf. E un cuvânt cam dur, dar asta e realitatea. Nu e exclus ca o persoană să aibă sporadic mici sclipiri de geniu în vreo lucrare de început, dar atât. Novicitatea unui neofit se va vedea uşor prin multe lucruri, greutăţile de exprimare, cenzura de sine, lipsa de încredere fiind câteva dintre ele.
Pe scurt, munca înseamnă multe ore de documentat, de citit, de tocat creierii pe un subiect, de aruncat multe foi la gunoi, de experimentat, de şters... Multă transpiraţie neuronală.
Talentul, pe de altă partă, e un subiect sensibil de atins şi discutat. Îl ai sau nu-l ai. Dar ce înseamnă? Să fie oare abilitatea unei persoane de a scrie frumos despre ceva? Uşurinţa cu care cineva scrie? Poate simplul fapt că poate spune în 3 fraze ceva ce alţii spun în câteva pagini fără a pierde din substanţă? Abilitatea de a crea din cel mai sec subiect un adevărat roman? Sau toate acestea la un loc? După cum am spus, talentul e greu de definit...
Talentul îl poţi avea sau nu. Dar îl poţi şi dobândi prin muncă. Să luăm exemplul unui copil care învaţă să meargă pe bicicletă: în două din trei încercări o să cadă. De-abia la a treia va merge mai mult de 5 metri. După care va cădea din nou. Cu trecerea timpului şi cu vindecarea juliturilor de pe genunchi şi coate, copilul nostru va învăţa să meargă pe bicicleta. Peste ani, acesta poate participa deja la Turul Franţei. Cum reuşeşte? Prin muncă. Aşa şi cu un scriitor. Nu te naşti aşa, ci devii, mulţi factori contribuind la acest lucru (personalitatea, copilăria, înclinaţia spre domeniu etc).
Iar acum, timpul pentru opinii personale. Consider că talentul la scris al unei persoane se vede cel mai bine în beletristică. Ce vreau să spun aici? Altfel apreciezi talentul unei persoane la scris când aceasta creează de la zero lumi, personaje, ţese intringi şi conflicte. Când acesta e dumnezeul propriei sale lumi...
În ultima vreme n-am fost adeptul scrierilor kilometrice aşa că n-o să fiu nici acum. Concluzionând, a fi scriitor înseamnă mult mai mult decât a face o poveste sau o poezie pentru blonda din prima bancă. Activitatea de scriitor presupune multă răbdare, muncă, dorinţă de a realiza ceva şi multă cafea. Presupune să fi pregătit pentru eventuale eşecuri (lumea nu-i niciodată roz), pentru critici negative, să ai mereu puterea să te ridici şi să o iei de la capăt şi să încerci să te îmbunătăţeşti şi pe tine şi opera ta.
1 decembrie 2014
