Nu pot uita...

Singura impotriva lumii

     Buna.Ma numesc Cora.
Iesisem de la liceu si mergeam spre casa.
     Mama ma astepta la bucatarie,pe scaunul din mijloc al mesei.
     -Buna scumpo.Cum a fost la scoala?
     -Amm...Bine,cred.S-a intamplat ceva?
     -Uite,stiu ca iti va fi destul de greu,dar eu si tatal tau am hotarat sa divortam.Si vei sta cu mine.Ne mutam  in L.A.
     -Poftim?!
     Strangeam marginea scaunului atat de tare incat mi se albisera incheieturile.
     -Imi pare foarte rau Cora.Stii ca e mai bine asa...
     Am fugit in camera mea,trantind usa dupa mine.M-am aruncat in pat si mi-am inecat lacrimile in perna pe care ai mei mi-o cumparasera de ziua mea,acum 5 ani,dupa ce cainele imi stricase cadoul.
     -Pot sa intru?
     -Pleaca!
     -Sa stii ca plecam saptamana viitoare.
     Mi-am scos castile din sertarul de jos al noptierei de langa pat si am decis sa ascult muzica din anii '90 ca sa ma calmez.
     In acel moment ma simteam atat de singura,simteam ca Universul incearca sa ma striveasca.
     A doua zi am decis sa nu ma mai comport ca un copil si sa imi impachetez lucrurile.Poate ca mama avea dreptate.Poate ca era mai bine daca plecam.Nu aveam ce sa las in urma. Aveam decat trei "prietene",cu care ma intalneam doar pentru ca eram ruda cu unul dintre baietii populari ai liceului.Si desigur pe tata.Ei bine,asta e.Plec si las in urma cei 16 ani pe care i-am petrecut in San Francisco.
     In ziua in care trebuia sa plecam,tata nu a venit.Probabil ca nu i-a pasat.Poate ca era fericit.Acum ca noi nu mai eram,isi putea face o noua viata.
     Am plecat spre aeroport.Pe aproape tot parcursul zborului,m-am gandit la cum va fi viata mea de acum.Daca voi reusi sa imi fac prieteni care nu ma folosesc pentru popularitate.Ei bine,de aici incepe povestea mea.