1095 de zile

Capitolul 8

E șase jumătate. Prima mea zi. Am puține emoții. Mi-e frică să n-o dau în bară, dar încerc să nu mă gândesc la asta.

Mă ridic în șezut și-mi întind mușchii amorțiți de somn, până îmi trosnesc oasele. Max stă deja în fața patului cu lesa între dinți, respirând ca și cum ar fi alergat la un maraton. Știe că joia e ziua în care merg la alergat în parc.

-Ieșim imediat, băiete! îi spun și înainte să mă duc la baie îl mângâi pe frunte.

Intru în baie și după ce mă spăl pe față și pe dinți, dau drumul la duș. Aștept puțin până când apa ajunge la o temperatură medie, nici rece, dar nici caldă, apoi mă dezbrac repede de pijamaua mea albastră cu modele indescifrabile și sar în duș lăsând apa să-mi ude și parul, acum desprins.

Nu mă grăbesc, așa că atunci când ies din baie e deja șapte jumate. Merg în bucătărie având doar un prosop înfășurat în jurul meu și îmi pun apă la fier pentru un ceai verde.

Revin în cameră cu cana mea preferată, de culoare roșie, acum plină cu ceaiul la care am adăugat o linguriță de miere și una jumătate de zahăr. Mă apropii de dulap și îmi scot echipamentul de alergat împreună cu lenjeria intimă.

Până îmi fac părul îmi termin și ceaiul și ies din cameră. Ajunsă la ușa ce dă în scara blocului, mă încalț și fluier pentru a-l face pe Max să vină la mine. Îi prind lesa de gaica zgărzii și ieșim pe ușă cu o singură direcție: parcul de la marginea orașului.

Până acolo mergem la pas, iar atunci când ajungem îi dau drumul lui Max să alerge în voie, în timp ce eu o iau la pas alergător pe aleile nepavelate ale parcului.

********

Când ajung acasă e deja nouă. Îl spăl pe Max pe lăbuțele murdare de pământ, iar după aceea îmi fac un duș rapid și îmi iau pe mine o pereche de blugi albaștri și un tricou negru simplu. Mă grăbesc puțin, fiind deja zece fără.

Trebuie să fiu la magazin la zece jumate.

Cu un drum de douăzeci de minute si o oprire de cafea de zece, reușesc să ajung în fața magazinului exact atunci când Bob se pregătește să bage cheia în yală. Nu durează mult până mă vede, iar pe față îi apare un zâmbet luminos.

–Bună, cum mai ești? întreabă încă zâmbind.

–Fresh, am alergat și am băut o cafea de la magazinul din colț, îi răspund zâmbind la rândul meu.

–Bei cafea? Țin minte că te strâmbai de fiecare dată când eu și tatăl tău beam câte una, râdem reamintindu-ne.

Într-adevăr încă urăsc cafeuaua, doar că nu așa mult ca atunci când eram copil.

Intrăm în magazin și aprindem luminile, spoturile din vitrină, iar în cele din urmă dăm drumul muyicii la radioul vechi a lui Bob tip anii '80. De îndată ce îl zăresc îmi aduc aminte cum tata râdea mereu de Bob din cauya stilului său demodat...cu toate că, dacă stau bine să mă gândesc, tata era cea mai „de modă veche" persoană pe care o cunoscusem vreodată. Tot timpul se uita la filme vechi și asculta balade rock, iar ca pachetul să fie complet, avea un aparat de fotografiat antic, cu care făcea poze, pe care evident le developa singur în atelierul său din spatele fostei noastre case.

Înainte să moară locuisem într-o căsuță primitoare din centrul orașului. Stăteam acolo de când mă știam, dar după înmormântarea lui, într-un acces de furie sfârșit de un atac de panică , scosesem casa la vânzare. Când îmi revenisem încă mi se păruse o idee bună. Nu mai puteam locui în acea casă tixită cu amintiri care mușcau din mine otrăvindu-mi fiecare celulă din corp cu veninul fericirii lor. De fiecare dată când deschideam ușa, toate acele momentele se revărsau în valuri peste mine, așa că, în acele momente, vinderea acelui colț de rai parcă desprins din iad, fusese ca pacea de după război.

Bob îmi arată repede cum funcționează casa de marcat și apoi pleacă în biroul lui, îndemnându-mă să vin dacă am întrebări. 

Mă așez în spatele dejghelei și aștept posibili clienți. 

Mă holbez la pereți de jumătate de oră. Din când în când văd adolescenți holbându-se la chitările din vitrină, dar nimeni nu ar da vreun semn că ar vrea să și intre și să cumpere ceva.

Într-un târziu mă decid să mă ridic de pe scaun și să merg până la aparatul de cafea și ceai din colțul încăperii pentru a-mi lua un ceai cu lămâie.

În timp ce aștept să mi se umple paharul din carton de unică folosință, aud clopoțelul ușii, semn că a intrat cineva. De îndată ce mă întorc înspre ușă, îl zăresc pe Christian căutându-mă din priviri.

–Hei, ce-i cu tine aici? îl întreb atrăgându-i atenția.

–Bunăă! exclamă plin de viață. Am venit să-ți aduc micul dejun și...și să văd cum ești, nu am mai vorbit de la cină, completează ezitând.

–Sunt bine, Christian! îi răspund dându-mi ochii peste cap.

Știu că își face griji pentru mine și îl iubesc pentru asta, dar nu trebuie să se comporte cu mine ca și cu un copil. Îmi pot purta și singură de grijă.

–Sigur?

–Ce ai adus bun de mâncare? întreb schimbând subiectul.

Surâd când văd privirea enervată a lui Christian.

–Mâncare chinezească, răspunde într-un final, abandonând tema.

–La micul dejun? râd eu.

–Tăițeii cu legume merg la orice oră din zi și din noapte, Ok?

–Ok! îl îngân râzând.

Următoarele treizeci de minute continuăm să râdem și să povestim în timp ce mâncam. După terminarea pauzei de prânz, Christian pleacă, iar eu îmi continui programul scriind la cartea mea și din când în când ajutând câte un client.

Heiii, bunăăă! Scuze pentru acest capitol, care nu prea este așa interesant, dar vă promit că de acum, începe așa zisa acțiune.
Lăsând asta la o parte, chiar m-aș bucura dacă v-ați lua două minute din timp pentru a-mi scrie cum vi se pare până acum această carte și de ce nu gânduri legate de ce credeți că se va întâmpla mai departe, care este aventura care e menționată în descrierea cărții etc.

(PS: prima oară când scriu un mesaj la finalul capitolului haha)

Mulţumesc că îmi citiți gândurile, apreciez mult!
                  Xoxo JulesAIS