Nopţi violet

ii.te prăbuşeşti şi mă iei cu tine

ii. te prăbuşeşti şi mă iei cu tine

Deschid uşa apartamentului doar ca să-ţi descopăr imaginea devastată, cu tricoul şi chipul îmbibate în lacrimi, cu mâinile vinete de frig şi cu valuri negre scurgându-se pe obrajii mult prea palizi. Respiri, te îneci în sughiţuri, încerci să respiri iar, dar numele lui îţi blochează căile respiratori, te lupţi să trăieşti şi să nu mori sub ochii mei.

Disperarea şi furia îmi aleargă prin vene în timp ce te trag spre pieptul meu. Nu-mi pasă că îmi pătezi tricoul cu suferinţa ta, nici că îmi furi toată căldura cât trupul tău primeşte nesătul orice l-ar putea ajuta să ajungă la o temperatură normală. Îţi ascult cuvintele ilogice ce-ţi curg printre buze, cum repeţi obsesiv aceleaşi lucruri şi cum te lupţi să-ţi recapeţi măcar puţin controlul. Eşuezi lamentabil de fiecare dată, suferinţa e prea puternică pentru fiinţa ta sensibilă, bucăţi din tine se rup, nu le pot opri din a se prăbuşi spre podea şi din a se spulbera de ea. Te transformi într-o ruină, te simt degradându-te, pe piele mi se scurg sângele şi sentimentele bolnăvicioase ce-ţi ies din piept şi ne pătează pe amândoi.

Demonii ne înconjoară, râd de durerea ta şi acum, când toate zidurile tale sunt doar praf şi cenuşă, te pot răni mai mult ca oricând. Încerc să te apăr, îşi înfing în mine pumnalele otrăvite, unghiile îmi brăzdează membrele până la os, îmi aprind carnea deja rănită şi vocile lor nepământene îşi bat joc de lupta mea. Miros a sulf şi întuneric şi doar convulsiile tale speriate mă ajută să-i înfrunt. Suntem în mijlocul furtunii de umbre, încercuiţi de monştrii tăi ce cântă şi se hrănesc cu durerea noastră.

Scâncetele tale se reduc doar ca să urce mai sus decât înainte încă o dată şi încă o dată şi încă o dată şi-mi alimentează furia oarbă. O simt arzându-mi pieptul, crescând atât de mult încât sperie fantasmele nopţii ce se risipesc şi ne lasă singuri în mijlocul holului apartamentului meu. Îmi imaginez că îl am în faţă pe acel nenorocit şi că-i înconjor gâtul până când nu mai are puterea de a respira. Că eu îi pricinuiesc alunecarea spre nefiinţă şi că hârâitul ultimei lui respiraţii îmi alintă urechile. Că sunt motivul pentru care ochii lui se rotesc speriaţi în toate direcţile şi pentru care în mintea lui răsună rugăciuni ipocrite la iertare.

Îţi încleştezi pumnul alb şi-mi prinzi tricoul între degetele subţiri. Vocea îţi e aşa sigură când îmi şopteşti:

— Nu-ţi lăsa inima întunecată de furie, te implor. Nu-mi omorî singurul adăpost.

Îmi cobor ochii ca să-ţi privesc chipul distrus. Cu irişi sticloşi, înconjuraţi de vene sparte. Cu obraji plini de urme sărate şi dungi de rimel scurs. Cu buze crăpate şi câteva mărgăritare alunecând spre ele. Răsuflarea încă ţi-e îngreunată, dar furtuna a trecut. Te-a devastat, iubire, şi totuşi încă mi se pare că eşti aşa frumoasă.

Îţi sărut fiecare lacrimă rămasă în urmă şi-ţi şoptesc că va fi bine. Tot ce pot face e să te adăpostesc la pieptul meu, să-ţi fredonez melodiile preferate şi să-ţi promit că sufletul meu va fi mereu destul de luminos cât să-l găseşti în mijlocul furtunii.