Silent Hedges

unu; se apropie o furtună

Eram la mii de kilometri distanță. O știam vie, liberă, probabil detașată de lumea asta și se află în alta, pe o insuliță cu bulgări de gheață înfipți în pământ, stând agățată de o bucată de metal să nu fie luată de creaturile mării, își smulgea picioarele din strânsoarea unui kraken, striga să nu o ia, repeta, îl suspina grav, iar suspinul se transforma în gemete de agonie.

Sunam, tot sunam, bipăitul mă scotea din minți și unghia de la degetul mare mă durea de la modul brutal în care am rupt-o. Între timp, încercam să-mi amintesc ce voiam să-i spun. Cred că voiam să o întreb cum o mai duce sau altă banalitate. Dacă se simte bine. Dacă și-a luat medicamentele. Oare a găsit albumul pe care îl tot căuta? Oare va apuca să-l asculte?

Am mai dat un telefon, o ultimă încercare. Suna, dinții mei erau afundați în buzele crăpate, încă mai suna și cred că simțeam niște sânge pe buze și dinți. Bipăitul enervant se aude. Închid și mă scufund în liniște.

Eram prinsă în nimic. Se auzea doar marea. Valurile, câteva voci de oameni, pescăruşii pe care nu ştiam cu ce să-i hrănesc. M-am uitat la florile ofilite din vază. Trebuia să le iau, nu aveam dispoziţia. Erau aşa frumoase, cu viaţă scurtă, oricât încercai să le menţii. Scăpai o monedă realizată din cupru, încă una, până erau devorate de apa murdară. Asta era ce știam. Nu era destul pentru flori. Unele nu erau destule pentru oameni.

Nu am mai sunat. Iar auzeam bipăitul. Și nu mai aveam unghii de ros. Am smuls prea multă piele de pe degete. Unele puncte erau roșii, altele brune. Ideale pentru tachinat.

Toate astea doar să-l văd pe Conor intrând în casă, bătut de vânt, scuturându-se și lovind paltonul negru pentru a-l scăpa de nisip. Îmi spunea că se apropie o furtună.

— Degeaba suni. Au găsit-o moartă în casă.

//de vreo două luni am asta în draft. sunt povestiri scurte inspirate de melodii, gânduri, scenarii, etc. nu au legătură între ele, totuși cred că voi face unele de două sau trei părți, idk.
enjoy this mess.//