Atunci când lumina moare

La limita dintre bine si rau

Alarma nici nu are răgaz sa răsune măcar pentru câteva secunde in camera întunecoasă, căci perdelele opreau acele de aur din a-ți înțepa ochii, deoarece o oprești imediat, dat fiind faptul ca telefonul era in mâinile tale. Nu ai dormit oricum toata noaptea. Ai stat pur si simplu pe balcon privind la cerul plin de stele. Nu ți-a pasat de frigul ce il aduce noaptea odata cu întunericul cu toate ca erai doar in tricou. Nu ți-a pasat de mirosul putrezit ce mai era adus de câte un vânt. Nu ți-a pasat de urletele periodice ce au durat toata noaptea. Nu iti mai pasa. Nu mai plecai in căutarea opririi raului mărunt. Ai trecut zilele anterioare pe lângă o femeie ce era jefuita de câțiva puștani, dar ți-ai continuat drumul deparca ai fi fost orb si surd. Dar erai, doar ca nu cu fizicul. Aveai acea bucata din inima ce iti fusese luată, ascunsa, si, oricât ai încercat, nu ai reusit a o găsi, lăsând bătând in piept doar partea plină de vene de venin a inimii. O noapte a cărui conținut nu a cuprins si somnul, doar teroarea unui oraș distrus de ea. Nimic nou.

Stăteai in pat, fără a avea vreo intenție reala de a-l părăsi. Alarma mai porni odata. Același rezultat. Priveai in gol. Fără sentimente. Fără ganduri. Doar gol. Peretele alb, același peisaj ce il analizai mereu. Fără culori, fără viața, fără suflet... ca si tine. Candva le aveai, le simteai in tine, simteai cum iti dau viata, minte, trup de copil ce paseste intaia oara pe drumul lung al vietii. Apoi... apoi ceva a inceput sa arda in interiorul tau... un sentiment ciudat, profund, necunoscut... iti ardea inima fara oprire... iti modifica actiunile, gandirea, te preschimba in totalitate... iti oferea o gama mai larga de trairi, de emotii, de frici si de intrebari. Si simteai... simteai in fiecare secunda cum inima arde din ce in ce mai vertiginos... vedeai flacara in fata ochilor, o simteai in interiorul tau cum te acapara... si iti placea... o voiai mai mult... voiai sa ii descoperi ascunzisurile... toate lucrurile pe care le poate oferii. Dar la un moment dat s-a stins brusc, de parca cineva ar fi suflat dintr-un motiv neinteles spre ea. Si a lasat in urma ce lasa orice foc...un fum lung ce a iesit gratios dintr-un morman de scrum ce altadata fusese sufletul tau...

*bip; bip* Alarma își continua meseria fiecărei dimineți. Nu te clintești. O lași sa sune ca sunet de fundal. Simpla, repetata, goală... Urechile tale nici nu o interceptează.

Sunete de tocuri se aud tot mai aproape de usa. O mică raza de lumina pătrunde in camera, pleznindu-te exact peste ochii.

-Micul dejun e gata de 13 minute, iar orele de curs o sa înceapă încurând. Te rog sa te Pregătești.

Niciun răspuns. Ochii tai priveau in continuare in perete. Liniștea sumbra aștepta răspunsul, dar corpul tau stătea tot împietrit in aceasi poziție culcata pe cearșafurile dezordonate. Buzele uscate stăteau întredeschise. Pielea iti era anormal de palida, dar pentru tine asta însemna normal. Ochii smaraldi fixați in gol fără emoții, împietriți ca si cristalul. Clipeai rar. Respirația nu ti se deslușea. Degetele iti zvâcnea aproape inobservabil din când in când. Picioarele goale lasau la iveală rănile din care curgea câte o picătura de sange. Pe jos, cioburi... in aer, miros puternic de alcool, fum insuportabil de Țigara...

Femeia ce stăteau in pragul ușii te privea cu dezgust. Prima data când te-a găsit asa a avut un mini atac de panica crezandu-te mort... si erai, doar ca ceilalti nu puteau vedea. Tușește de câteva ori in speranta ca vei da vreun semn. Nimic... Nicio mișcare, niciun gest, niciun cuvânt...doar același tremur regulat al degetelor. Femeia cu parul albastru, cu vârfuri vopsite in culoarea cireșelor arunca o privire pe tableta de care nu se despărțea niciodată.

-Ai un program destul de încărcat azi, așadar ai face bine sa cobori.

Nathalie își ridica privirea din spatele ochelarilor, așteptând cel mai mic semn. Liniștea o făcu sa continue.