Umbrele Nopții

Capitolul 36 - Istoria familiei

Am presupus bine – suntem abia la început...

Mă apropii de Nathan.

Se străduiește să ascundă asta, însă văd că tremură cu fiecare părticică a corpului său. Și îl înțeleg. Tocmai a aflat că cel care a adus infecția în Warrenton îi este ascendent. În locul lui, cu siguranță aș fi reacționat mult mai rău.

Îmi așez degetele pe brațul său, asigurându-mă că îi capturez privirea.

— I-ai spus Lissei?

Scutură din cap în semn de negare.

— Și nu ai de gând să o faci?

— Lissa are destul pe cap și fără asta, Jules. Și în plus... sunt șanse să știe.

Mă încrunt.

— Ți-ar fi spus, Nathan.

— Nu, nu ar fi făcut-o. Gândește-te, Julie. Mama sigur știa, mi-e imposibil să cred că nu e așa. Florian, de asemenea, mai mult ca sigur știa. Lissa a devenit vampir, crezi că părinții nu i-ar fi spus adevărul?

Probabil că are dreptate, însă îmi vine greu să accept faptul că până și ea l-a mințit. Lissa ține enorm de mult la fratele ei, nu i-ar fi făcut asta... nu-i așa?

— Nu vrei ca cel puțin s-o întrebi?

— Nu. Nici măcar nu am terminat de tradus cartea, nu vreau să mă avânt până nu sunt sută la sută sigur de acuratețea informațiilor.

— Înțeleg asta, însă nu crezi că ar vrea să--

— Julie...

Frecându-și ochii cu podul palmelor, fratele meu iese din dormitor. Are părul în toate direcțiile, însă pare mult mai odihnit față de ziua precedentă.

Mă ridic alert de pe canapea și abandonez foile traduse pe măsuță. Așez rapid coli albe peste ele. Probabil că nu am de ce să ascund asta de Kyle, dar cred că a trecut deja prin destule. Nu vreau să-l încarc cu probleme ce nu-l vizează.

— Hei, puștiule! Nathan sparge gheața, zâmbindu-i. Ai dormit bine?

Kyle afirmă din cap.

— O să vreau să vorbesc puțin cu tine, însă am puțină treabă mai întâi, OK? continuă Nathan, pe același ton blând. Voi reveni.

Înainte de a apuca să facă orice mișcare, îl apuc de încheietură.

— Ești bine?

E o întrebare stupidă, știu. Normal că nu e bine, însă nu am reușit să mă gândesc la vreo formulare mai bună pe moment.

— Sunt în regulă, mă asigură. Am nevoie doar de câteva clipe.

Încuviințez, deși fiecare celulă din corpul meu dorește să-i sar în brațe și să-l asigur că nu e singur. Să-i spun că-i sunt alături și că vom trece prin asta împreună. Dar cum aș putea? Eu înțeleg cel mai bine necesitatea de a fi singur în astfel de momente.

— Sunt aici dacă ai nevoie, bine?

Încuviințând, se întoarce spre ușa ce duce la subsol.

Îmi doresc, Dumnezeule, cât de mult îmi doresc să-l pot ajuta...

— Ți-e foame? mă trezesc întrebându-l pe Kyle, care îl urmărește pe Nathan cu privirea.

— Puțin.

Îi fac semn să mă urmeze spre bucătărie, moment în care și Nathan pășește peste pragul subsolului. Lumânările ce pâlpâie în casă nu reușesc să lumineze toate colțurile casei, însă am ajuns să știu exact pe unde trebuie să merg fără a mă mai lovi de mobilă.