Hope

PROLOG

Ce se întâmplă când cei care te iubesc nu te doresc ? Când cei care ar trebui să te protejeze și să te ferească de toate pericolele și neplăcerile vieți nu sunt acolo să te cuprindă între doua brațe calde, sa îți șoptească că totul o să fie bine, iar mâine e o nouă zi în care poți să o iei de la capăt ? Vă spun eu ce se întâmplă. Ajungi într-un punct în care degradarea ta morală este sub orice critică. Speranța pe care o ai în suflet pur si simplu dispare, rămânând in suflet doar un gol abisal imposibil de acoperit. Am doar 17 ani și sunt conștientă că niciodată nu o sa ajung în sânul unei familii iubitoare oricât de mult aș visa la asta.

     Oamenii nu s-au apropiat de mine nici când eram un bebeluș ce dorea doar iubirea și afecțiunea unei familii, când inocența radia în întreaga mea aură și tânjeam după afecțiunea pe care nu am primit-o niciodată.

Apoi când am crescut și toți prietenii mei de la grădiniță îmi povesteau ce jucării drăguțe au primit de la părinții lor, ce fericiți erau că în fiecare zi era cineva care îi așteptau cu o masă calda acasă, cum li
se citeau povești înainte de culcare sau când erau ținuți în brațe seara înainte de culcare pentru că se temeau de monstrul de sub pat și aveau nevoie de cineva care să îi aline pentru a aluneca în lumea viselor știind ca atunci când se vor trezi vor exista oameni care să îi protejeze.

Poate că ei nu conștientizau toate aceste gesturi mărunte pline de afecțiune primite de la familiile lor, însă eu eram geloasă, atât de geloasă ... De ce eu ? Ce era așa defect la mine ? De ce familia mea nu m-a dorit ? Cu ce eram mai diferită decât ceilalți ? Mii de întrebări la care încă nu am niciun răspuns. În timp ce eu mâncam de multe ori pâine râncedă, mulți copii se bucurau de șansa de a aparține unei familii, șansă la care copii mai puțin norocoși nici măcar nu mai îndrăznesc să viseze.

Uneori iau în calcul și faptul că eu am respins toate acele fețe zâmbitoare care veneau zilnic la orfelinat dornice să adopte un copilaș din diferite motive. Poate că am fost atât de înverșunată în a-mi urî părinți pentru ca m-au părăsit, încât nu mi-am dat seama ca îmi pierd șansa de a primi o noua familie, o nouă șansă, un nou început departe de viața sărăcăcioasă și lipsita de culoare dintre zidurile vechi ale orfelinatului.

De multe ori stau în patul mic din camera mea de la orfelinat meditând la toate posibilele greșeli pe care le-am făcut până acum, greșeli care m-au făcut să nu îmi găsesc încă locul într-o familie adevărată. Pentru că nu sunt nici cea mai vorbăreață fată, nici cea mai drăguță.. Pot să îmi găsesc sute de defecte, dar nu mă ajută niciodată să realizez ceva, din contră, mă fac să mă simt si mai neînsemnată decât sunt, iar eu nu caut deloc acest lucru în nopțile întunecate în care parcă aș dori doar să plâng și să uit de locul în care mă aflu, de toți copii răi care mă înconjoară și de viața pe care sincer preferam sa nu o am.

Tot ce îmi rămâne e doar speranța că într-o zi viața mea va fi mai bună, dar de cele mai multe ori nici asta nu îmi mai aduce zâmbetul pe buze întrucât știu că e doar un vis. Iar dacă am învațat ceva de-a lungul timpului este că visele nu se îneplinesc.