Îndrăznește să mă iubești

Capitolul 1

Avea de gând să mă trimită acasă cu bărbatul ce îl împușcase pe Mike?Am scuturat din cap, fiindcă
n-aveam voce să-i răspund altfel. L-am privit fix în ochi și am încercat să îmi găsesc cuvintele:

— De ce ai făcut-o? Mike e doar colegul meu de   pregătire la matematică.

— Ingrid, tu ești fata lui Bergan, iar acest amărât nu era de tine. Știi doar ce îmi doresc pentru tine.

Închid ochii strâns și îmi țin bărbia tremurândă. Nu, nu aveam să plâng. Pentru că ar fi însemnat să îl las să mă învingă. Nu mai puteam să o țin în mine, dar trebuia. Mi-am împins înapoi criza de plâns și am înlocuit-o cu una de nervi, dar am sfârșit printr-una de groază, în timp ce priveam cum viața se scurgea pentru Mike, mâna lui încovoindu-se peste a mea, apoi căzând goală, inertă, când eu eram luată de lângă el.

M-am cutremurat, luptându-mă s-o țin mai departe în mine. Am inspirat adânc, înecându-mă cu propria limbă când am încercat, la propriu, să-mi mușc hohotele de plâns. Nu plângând, nu, nu. Pentru că nu puteam. Am simțit ceva rupându-se în pieptul meu și a trebuit să îmi țin maxilarul încleștat, până când a început să mă doară, să nu mă prăbușesc de tot.

— Doamnelor și domnilor, cursa aeriană Italia-New York a ajuns la final. Vă mulțumesc și vă doresc o zi minunată în continuare. A fost căpitanul de bord, Michael.

Deschid ochii și îmi înăbuș miile de imagini pe care le crezusem îngropate, în urmă cu mai bine de șase ani. Nu e de mirare că ele au năvălit ca o avalanșă peste mine, având în vedere că mă întorceam..acasă. Mi-am tot spus că nu e o idee bună, apoi mă răzgândesc; nu puteam să îi mai fac asta mamei, să se scalde în singurătate, fără nicio explicație la fuga mea de-atunci.

Cu siguranță, și-a pus milioane de întrebări când singura ei fiică își luase viața în piept la doar optsprezece ani și reușise, departe de numele și influența lui, mai mult decât nefastă. Și totuși nu am putut să o fac, nu am putut să îi spun că bărbatul pe care îl iubise; nu, cel pe care îl iubea de prea mulți ani, alături de care trăise o iubire adevărată, era un criminal.

Sigur că mama cunoștea de metodele legendare, ale mult temutului Bergan Santos, acesta fiind unul din motivele pentru care, de comun acord, s-au despărțit la nașterea mea; dar aș putea oare să îi mărturisesc adevărul despre monstrul la care încă visează, pentru că nu aveam niciun dubiu că nu o făcea încă, având în vedere că nu și-a refăcut niciodată viața și asta nu de teama lui.                 

Mă gândesc că aș putea să îi mărturisesc agonia prin care am trecut și interdicțiile pe care mi le impun și astăzi din cauza lui, mai ales că știu că slăbiciunea lui era ea. Și totuși, nu o pot face, nu pot să îi mărturisesc că propriul meu tată mi-a ucis colegul, doar pentru că acesta îndrăznise să mă abordeze, pe când aveam șaptesprezece ani. Nu puteam să-i ucid și această speranță  de care se agață, pentru că într-un fel, cât se poate de bolnav, recunosc că ei chiar           s-au iubit.

Chiar dacă niciodată nu îi spusesem tată, poate și pentru că nu trăisem într-o familie cu ei doi împreună; dar, chiar și-așa despărțiți și aparent fiecare dintre noi își văzuse de viață, știu că niciodată nu fusesem cu adevărat liberă. Despre ce vorbesc eu? Nici astăzi nu sunt. Nu mă pot împrieteni cu nimeni, de teamă că acea persoană nu va fi pe placul lui Bergan și va sfârși în același mod ca și Mike.            

Nu avusesem nevoie de prea multe dovezi când, chiar dacă am fost departe peste ocean, însă destul de vigilentă să văd oamenii trimiși să mă urmărească îndeaproape. Arta prin care câștigasem un nume pe propriile-mi forțe, îmi era singura prietenă și chiar dacă mă resemnasem în fața destinului - acela de a fi singură, căci nu mă uram chiar atât de tare, încât să îmi doresc o iubire care să treacă mai întâi prin filtrul  lui Bergan, când doar simplul gând mă face să icnesc.