Mythicals

Capitolul 1

Jack

Pământul moale radia sub căldura neobișnuit de mare a lunii mai. Tot ce mă ținea să nu mă topesc la rândul meu era umbra cireșului sub care stăteam lungit. Nu știam unde eram, nici cum ajunsesem acolo... nici chiar cine eram. Imagini vagi, cufundate în întuneric, de data aceea cu mine alături de o fată cu șuvițe blonde, îmi ademeneau memoria. Le-am alungat și pe acelea, ca pe toate celelalte de până atunci, în străfundul minții. Fiecare încercare să îmi amintesc se solda cu o migrenă îngrozitoare, astfel că de la un moment dat renunțasem.

Am ridicat o mână în aer și mi-am admirat încă o dată rănile.Tăieturi fine, nu foarte adânci, îmi brăzdau palma, din vârful degetelor până la încheietură. Prima dată când le-am remarcat, în prima mea zi acolo, fuseseră pline de sânge. În acel moment însă, păreau să se îndrepte spre vindecare. Durerea începuse și ea să dispară. Mă întrebam oare cum le căpătasem... Nici aia nu îmi aminteam. Ce puteam să spun... Mintea mea se complăcea în negura în care se afla. Poate că era mai bine așa. Până la urmă, nu era ca și cum aș fi contat pe lumea aceea la ceva. Eram un mic grăunte de nisip pe o imensă plajă: un grăunte cu un nas ascuțit, puțin strâmb, pomeți înalți și subțiri și cu o gură care părea destul de mică la palpare. Părul și ochii rămâneau îngropați în mister. Casa din apropiere, singura vizibilă până la orizont, era lipsită de oglinzi.

Pletele rozate ale copacului au început să tremure. Sub adierea lină a vântului, câteva petale s-au desprins și au început să se rotească într-un dans de rămas bun față de confrații lor încă agățați de crengi. Zumzetul slab al unor voci a rarefiat liniștea care domnea în grădină. Am ridicat imediat capul și m-am uitat împrejur. Ar fi fost pentru prima oară când vreo ființă umană trecea pe acolo. Poate că ei puteau să îmi dea mai multe indicații despre locația în care mă aflam. În jur însă, nu era nimeni. Cu excepția unor vrăbiuțe care se perindau printre rondurile de flori pe jumătate ofilite, locul era pustiu. Era imposibil. Auzeam voci și nu voiam să cred că deja înnebunisem din cauza singurătății.

Și atunci l-am văzut... În spatele geamului de la bucătărie, o umbră se învârtea agitată. Nu îmi venea să cred. Deja intraseră în casă. M-am înarmat cu cazmaua și am alergat spre ușa din spate. Rezervele de hrană rămase erau și așa prea puține, darămite dacă vreun călător nepoftit mai dădea iama în ele. În una din zilele acelea chiar trebuia să întreprind o drumeție în căutare de civilizație. Puțin probabil că aveam să obțin ceva, fără niciun ban în buzunar, dar merita măcar să încerc.

Am strâns mânerul de lemn cât de tare am putut și am dat buzna înăuntru.

-Ce naiba...

Nu era nimeni... Zgomotul dispăruse și el. Totul arăta exact cum îl lăsasem, cu excepția smocurilor aurii de păr de pe podea. M-am aplecat și am apucat câteva între degete. În clipa în care le-am atins, durerea de cap a revenit. O avalanșă de amintiri și emoții s-a prăvălit asupra mea și m-a acaparat. Toate întrebările pe care mi le pusesem căpătaseră răspunsuri: fata din amintirile mele era Melanie, cea mai bună prietenă a mea; eu nu eram la capătul lumii, nici măcar nu îmi părăsisem dormitorul; iar timpul petrecut acolo nu fusese de ordinul zilelor, probabil nici măcar al orelor. Asta fiindcă ce mă înconjura era un simplu vis. Iar ca să mă trezesc exista doar o cale... ca eu să fiu ucis.

Am pus cazmaua deoparte și m-am îndreptat către debara. De fiecare dată, acolo se afla criminalul. Nu aflasem niciodată cine era cu adevărat. Fața îi era ascunsă sub o mască cu un cioc lung și ascuțit, ceva asemănător unui corb. Citisem cândva pe internet cum că ar fi fost masca utilizată de medici în vremea marii epidemii de ciumă. Oamenii îi numeau "Prevestitorii morții". Ironic, nu?