Cu degetele reci
îmi întinzi căldură pe gât.
Nu ştii să-mi citeşti pielea încă,
deşi pe interiorul ei
îmi laşi de fiecare data lalele roşii închise;
le topesc, le las să mi se scurgă în încheieturile albe;
îmi umplu venele seci
pentru că sângele meu l-am lăsat la tine.
Tu nu ştii; încă crezi că doar te privesc,
iar tăieturile sunt mai adânci decât atingi;
uneori îmi ajung la os,
momente în care îmi spui
că pielea mea e mai fină decât ideea de a iubi.
Zâmbesc
şi-mi trag mânecile peste încheieturi,
iar buzele mă dor când le curbez în obraji
- îi simt din hârtie udă.
Nu ştii.
Suntem stele gri respinse de cer,
respiraţiile noastre sunt colţuri,
iar ale tale mă zgârie pe gât
şi dincolo de piele, ajung în inimă.
Ma doare,
dar tu încă îmi aduci lalele roşii închise.
Tot timpul vorbeşti prea tare.
Nu-ţi vreau cuvintele;
vreau să aud, atunci când mă atingi,
cum sângele îţi strigă sub piele
că-mi aparţine.
