IUBIRE FOITUITĂ

            beyondhuman

       Ziua se îngemăna cu noaptea când mi-am luat pantalonii negri de husar(1) și cămașa albă. Gulerul îmi irita pielea și nervos am mormăit ceva în legătură cu făina multă pe care a pus-o mama pentru a o apreta. M-am îndreptat cu pași repezi spre poiată(2) și am aprins lămpașul. Alkony a fornăit privindu-mă galeș, apoi a continuat să rumege fân. Am luat țesala din cui și vorbindu-i încet, am început să-l perii. Trebuia să fie frumos pentru farșang(3). Mi-am întors capul și prin ferestruica mică am văzut-o. Trecea podețul cu coșul plin pe șold, îmbrăcată în cămașa albă lungă. Părea o zână apărută din lumina zorilor, atât de frumoasă era. Cele două cozi împletite se legănau deodată cu trupul și se vedeau ca două raze de soare care-i încadrau fața albă ca laptele.

              Am scăpat țesala și-am privit-o vrăjit cum se mișca, cu inima bătându-mi mai repede, până a dispărut în casă. Am stat câtva timp și am așteptat să se întoarcă, dar n-a mai apărut. Alkony a nechezat deranjat și m-am întors speriat. Nu ar trebui să fac asta, nu era frumos s-o însoțesc nici măcar cu privirea, d-apoi cu gândul. Am zâmbit în sinea mea, rememorând toate dățile în care am urmărit-o pe ascuns. Pieptul mi s-a încălzit doar amintindu-mi de zâmbetul ei frumos, de ochii albaștri plini de viață, de pasul ei lin și unduirea grațioasă a trupului.

            După-amiază, am ieșit trăgând calul de căpăstru spre poarta mică, în întâmpinarea alaiului de farșang și mi-a crescut inima în piept când am văzut că Alkony al meu era cel mai înstruțat(4) cal. Am încălecat și-mi ridicam clopul(5) din când în când în semn de salut sătenilor de pe marginea drumului, iar apoi mă îndreptam țanțoș(6) în șa. Una dintre căruțele din convoi s-a împotmolit în noroi, pentru că a luat-o prea pe marginea drumului. Atunci am zărit-o cu părul lăsat pe spate, în hainele de sărbătoare, brodate cu flori mierii(7) și cu zadie(8) de aceeași culoare. Avea o mână ridicată salutând convoiul și urmăream hipnotizat cum îi mângâia cipca(9) de la mânecă încheietura gingașă pe care-mi doream și eu s-o ating. Am clipit des, apoi i-am întâlnit privirea și-am rămas vrăjit de sclipirea jucăușă din ea. Zâmbea entuziasmată, iar ochii îi râdeau și ei. Nu mă puteam mișca din loc, uitându-mă vrăjit la ea, când am simțit o smucitură și calul meu a pornit brusc la galop. Sandor m-a ajuns din urmă și după privirea lui mânioasă, mi-am dat seama că el a fost cel care l-a împuns cu vârful biciului.

             — Gyuri, potolește-te, s-a răstit la mine, dar pe un ton jos, privind în jur. Știi că ți-e promisă Julcsika, nu-ți mai fugă ochii după ea! E româncă și săracă, părinții tăi n-ar fi niciodată de acord cu asta!

             Am rămas înmărmurit, ca lovit în moalele capului. Sandor avea dreptate. Părinții mei m-ar fi alungat de acasă, dacă treceam peste cuvântul dat. Asta însemna să-i fac de minunea(10) satului, după ce au fost s-o pețească pe Julcsika. Iar ea nu era chiar urâtă și avea pământ lângă mejda(11) noastră, dublu cât noi. Nu că m-ar interesa asta, dar cuvântul dat era sfânt, mai ales pentru tatăl meu, un slujbaș al grofului. Am înghițit în sec. Pe cine mințeam? Bineînțeles că pământul avea importanță, cum și reputația tatălui meu presupunea să-mi văd de treaba mea și să-mi aștept orânda(12).

           — Și e cu cruce, nu e reformată, am murmurat mai mult pentru mine, încheind lista de motive pentru care trebuia să mă potolesc.

           M-am mai uitat o dată în urmă cu jind la zâna mea frumoasă și am observat-o pe mama ei cum mă privea țeapănă, cu sprâncenele încruntate și pumnii încleștați în șurțu' negru de vădană(13). Încă un motiv, m-am gândit și inima mi s-a golit, iar eu mi-am simțit dintr-o dată mâinile reci.