Ea a vrut să plece. De tot. De toti.
A rămas cu un tremur (precum un răspuns în urma a tot ce se întâmplase) si tremurul se transformă uneori într-un sunet asurzitor, dureros, într-o tresărire de inimă la fiecare sunet. Se întâmplă.
A râs. A râs mult. Și încă râde.
A apărut iar tremurul, în vis.
A plecat puțin cu râsul de mână, zicea că vrea să fie fericită. Fericită în sens tâmp probabil, căci ce înseamnă o noapte de râs, de fericire în atâtea nopți de liniște?
S-a supărat, pe mine. De ce păstrează tot acolo, nu știu. Mi-a implorat încă o noapte de fericire, dar cum puteam să îi dau eu asta. Să se descurce ea. Poate vreau si eu, dar eu am prea multe responsabilitati, lucruri de facut, ea ce are?
Muzica. Si tremur. Si durere. Si muzica. Si somn.
Deci sa aduca ea fericirea si râsul.
Mi-a spus că nu poate, inca nu stiu daca ne referim amândouă la aceeași fericire.
Ea s-a supărat. Iar. Si a coborât în mine..
