Concertul

25 0 0

-Concertul-

Omul mic se oprește acolo unde vede mulțimi. Crede că frica de oameni dispare când fețele se înmulțesc și devin fără contur. Trece printre brațe și umeri, primește coatele și încruntările cu bucurie. EXIST! își spune și taie mulțimea direct prin inimă. Oamenii nu-s oameni, formează un tot pestriț, agresiv, un fel de clovn înfricoșător care te imită în vis și nu râde nimeni. Animalul mulțimii, colorat ciudat nu are sex, dar viu așa cum este nu poate să nu te înduioșeze. Din corpul lui se ivesc ici-colo țigări pe jumătate fumate și sticle, multe sticle pe jumătate băute, plimbate de parcă ar fi daruri de preț. La început, zgomotul nu este ceva definit, un fel de bolboroseală întreruptă de câte-un strigăt de luptă. Mulțimea pare gata să primească muzica. Să cânte cineva să ne ofere motive să bem, să ne amintească toate mizeriile fictive, să ne facă să urlăm din toate puterile noastre de fiare domestice, așa pare că spun toți.

Omul mic tot merge până la gardul de fier, acolo e limita pe care nu o poate trece, gratiile îl opresc mereu din a călca lașitatea pe gât. Se oprește, respiră fum și își mângâie părul, omul mic zâmbește ca un psihopat, înlemnește cu mâinile încrucișate. Așteptarea are gust de miere când te hrănești din neliniștea altora, își spune mușcându-și buzele. De undeva, cineva luminează capetele mulțimii, milioane de licurici albaștri se prind în părul mulțimii și toți se miră. Omul mic deschide ochii larg să intre și în privirea lui licuricii, să fie parte din ceva, măcar o dată în viață.

De când a ajuns în oraș are senzația că se pierde în fiecare zi. Dar muzica, muzica îl face să descuie ușa, să o încuie la loc, să aplece fruntea în fața vecinului cu lesa de culoarea câinelui, să doarmă în zgomotul ușilor trântite cu drag, să alerge după zile cu tristețea calului biciuit. Omul mic are sufletul aproape să-i iasă prin piele, ah și cum se aud tobele! Mulțimea începe să se legene haotic. Pe o treaptă (undeva mai aproape de cer) se spun cuvinte alese de magicieni și secundele îngheață. Omul mic se leagănă și el ca un prunc și este fericit și celulele sale sunt fericite și bolile sale viitoare sunt fericite deopotrivă.

Dacă aș putea să decupez momentul acesta în care strig (furie, tristețe, neputință) și să-l ofer cadou tuturor celor care au crezut că nu pot să mușc, dacă aș putea doar pentru puțin să îmi implantez această descătușare în creier, Doamne zău că nu ți-aș mai cere nimic! Eu nemernicul om mic, eu cel care îți tulbură somnul, crede-mă că aș tăcea sub clopotele tale, doar ajută-mă să îmi amintesc cum alunecă muzica în sânge și fericirea mă biruie.

 

Gândurile omului mic din orașul mareCitește această povestire GRATUIT!