Împotriva inimii

Capitolul 15

Când mi-am simțit genunchii înmuindu-se, atunci i-am întâlnit și lui ochii. Îngroziți și ireali de adevărați. El era aici. Prezent, real și atât de schimbat. Fizic, moral și păcătos. Îi auzeam urma pașilor săi, călcând grăbiți și plini de blesteme. Urca zgomotos scările late, trăgând cu toată forța de bara din oțel care îl despărțea la rândul său de grupul de oamenii care se formase la câțiva metri mai jos de picioarele mele.

- Deniz, uită-te la mine!

În cele din urmă i-am auzit vocea spărgând șuietul ce-mi chinuia capul și pieptul, auzindu-i în același timp pașii lui Sprouse, apropiindu-se și mai mult de bara din oțel. Ochii săi de culoarea cobaltului îmi sfredeleau grotele verzi și chinuite. Citeam atât de clar teama și groaza din ei, dar ceea ce el nu știa era faptul că nu aveam de gând să dau drumul niciodată la acea șansă.

- Uită-te la mine și ține-te de bara aceea ca și cum eu te țin de mână! Să nu-i dai drumul!

Vocea sa a continuat să se audă, pierdând preț de câteva secunde contactul vizual cu el. El nu știa nimic. Nu știa câte coșmaruri aveam de fiecare dată când îl regăseam pe Sprouse holbându-se la mine sau de cât curaj aveam să ies în schimbul doi, atunci când știam că Steven nu era prin zona. Nu avea habar de toate acele cuvintele care îmi făceau pieptul să se prăbușească sub greutatea lor sau cum privirile rupte din iad îmi aduceau și mai multă teamă.

- Ignoră-l! Dă-l naibii pe el! Sunt aici, bine? Să nu dai drumul la bară, te implor!

El a strigat atunci când mi-am lăsat capul pe spate, auzindu-l în fundal pe omul care reușise să mă facă bucăți. Unde era? Era la doar doi metri distanță de mine, pe una dintre trepte, despărțindu-ne acel gol care avea să-mi fie groapă. Unde a fost? Atunci când mă bântuiseră toate acele uși sau de fiecare dată când îl căutam pe acele holuri cu privirea? Unde a fost atunci când privirea mea îl striga de peste tot?

- Sprouse coboară de acolo!

Bărbatul masiv a strigat în momentul în care a mai pășit pe o altă treaptă, focusându-și întreaga atenție asupra bărbatului care se afla la mică distanță de mine. 

- Sprouse, dacă nu cobori, îți jur că te arunc de acolo!

Vocea sa gravă a făcut liniște în sala imensă, ca întreaga sa atenție să se focusese pe ofițerul pregătit oricând să-și înfingă tentaculele în spatele meu.

- Deniz, ține-mă strâns de mână, da? O să vin la tine, bine?

I-am auzit râsul înfundat al nebunului din spatele meu, lucru ce mi-a făcut inima mică cât un purice. În partea opusă l-am văzut pe Dominic urcând grăbit ultimele scări, proptindu-se la capătul lor, holbându-și ochii asupra lui Sprouse.

- Ți-a venit salvatorul, Deniz? Târziu, nu?

În momentul în care l-am văzut aproape de mine inima mea obosită s-a eliberat din lanțuri și în acea clipă mi-am eliberat degetele. Am putut auzi strigătul lui Dominic, dar în momentul în care l-am simțit pe Sprouse în spatele meu, m-am întors speriată și cu frica curgându-mi prin vene l-am apucat de gulerul cămășii albe a uniformei sale. Luat prin surprindere și-a blocat întreaga serie de acțiuni și cu adrenalina curgându-mi prin vene, l-am tras cu toată forța pe care o aveam în brațul drept spre balustrada din oțel, forțându-l să stea aplecat peste ea.

Ai simțit vreodată că vrei să-i pui capăt? Ție și celor din jur? Ca o sete nebună de linișite? Să nu mai auzi zgomotele din fundal și nici vocile hilizite?

Voiam să-l trag și mai aproape de sol, să-i frâng gâtul asemenea intențiilor sale. Însă tot ceea ce am simțit au fost brațele lui în jurul meu și parfumul său pe pielea îngheieturilor mele. Și mi-am simțit picioarele părăsind suprafața îngustă. Dominic mă ținea strâns.