Știi cum e? E ca ceva ce nu trece.
Îmi e dor de momentele in care nu ne judecam. Îmi e dor de momentele in care abia așteptam sa ne vedem, dar nu numai eu, așa cum era in ultima perioada. Îmi e dor sa fim acolo când era greu, dar și când era bine. Îmi e dor sa îmi dai mesaj și sa îmi spui "Neața, te-ai trezit mă?". Și știi motivul pentru care îmi e dor? Pentru ca nu o mai făceai. Eu căutam și mă trezeam tot timpul izbită de răspunsul "Nu pot acum, am treaba" sau "Chiar nu am chef, ti-am spus ca nu am chef".
Am putut sa înțeleg și când nu aveai chef și când nu puteai sa vorbești. Ceea ce n-am putut eu sa înțeleg de ce acest "Nu pot" s-a transformat intr-o stare generala. Acest "Nu pot" s-a transformat in "Nu mai pot", "Nu mai suport". Întrebarea mea este următoarea: Ce nu mai suporti defapt? Nu mai suporti să te caut? Nu mai suporti sa îți spun "Vreau să te văd", "Vreau sa stau cu tine", "Îmi e dor de tine" și așa mai departe?
Fiind aproape de tine tot timpul, am ajuns sa te cunosc, crede-mă. Nu știu dacă sunt neapărat persoana care te cunoaște cel mai bine, dar tu așa îmi spuneai, așa ca o sa mă axez pe asta.
Ok, eu te cunosc cel mai bine.
De ce nu poți sa asculti persoana care te cunoaște cel mai bine și îți vrea tot binele din lume? Eu, petrecând foarte mult timp cu tine, ajung sa îmi dau seama imediat de foarte multe chestii. Mi-am dat seama de acea "schimbare". Chiar dacă tu îmi spui mie "Te rog frumos sa încetezi, nimeni altcineva nu mi-a mai spus asta. Doar tu îmi spui chestia asta!", sa nu uitam ca te cunosc și ca nu sunt nebuna și chiar îmi dau seama.
Nu te-am comparat cu absolut nimeni. Nu am comparat legătura noastră cu a nimănui.
Am stat și am analizat absolut tot ce s-a întâmplat. Eu vrând sa stau foarte mult lângă tine, așa cum stăteam înainte, am simțit răceala.
Știu ce te-a deranjat, deși in continuare consider ca motivul pentru care m-am suparat a fost unul întemeiat.
Eu nu te-am amânat pentru nimeni, indiferent de cine a fost vorba. Te-am pus pe primul loc pentru ca tu erai și ești in continuare persoana care îmi știe sufletul, îmi știe mintea și îmi știe fricile. Nu am putut sa te pun mai jos. Te-am lăsat sa ma cunosti exact așa cum sunt. Motivul pentru care te-am pus pe primul loc in viața mea și mi-ai devenit familie a fost ca mi-ai cunoscut toate părțile și atunci când ai văzut tot ce sunt, tu nu ai plecat. Când am văzut ca nu ai plecat, in sufletul meu s-a auzit: "Te iubește și te accepta, nu ii da drumul!". Și nu am făcut-o.
Nu mă deranjează ca mi-ai cunoscut toate părțile, chiar mă bucur. Sunt cea mai fericita pentru chestia asta. Ce mă doare pe mine cel mai tare este ca m-ai lăsat sa te cunosc, in cel mai mic detaliu, m-ai lăsat sa îți fiu alături in toate momentele, doar ca sa îmi spui acum ca nu știu sa mă bucur pentru tine, ca sunt invidioasa.
Tot timpul am ascultat de tine. Când mi-ai spus: "Ceva nu e in regula cu tine", am stat și te-am ascultat sa îmi spui pana la capăt absolut tot ce ai avut de spus și am analizat tot ce îmi spuneai. Te ascultam pentru ca știam ca îmi vrei binele, ca mă cunosti cel mai bine și ca, din moment ce am petrecut cu tine cel mai mult timp, era foarte logic ca ai dreptate, doar mi-ai văzut toate stările mele sufletești.
Stau și mă uit la absolut tot ce am de la tine, stau și mă uit la toate pozele, și in telefon, dar și cele in format fizic. Vreau sa fiu sinceră. Urlu de durere. Urlu de cred ca mă aud toți vecinii. Plâng pe unde mă apuca: pe strada, acasă, in metrou, in clasa, in baia liceului, in tramvai. Dacă nu mă crezi poți sa intrebi pe cine vrei. Plâng pentru ca am pus absolut tot ce aveam in legătura asta. Plâng pentru ca singura persoana pe care am lăsat-o sa mă cunoască așa cum sunt și care m-a lăsat sa o cunosc așa cum e, m-a lăsat balta.
Mi-ai spus ca ultima șansa a fost de mult. Cearta de la începutul anului a fost momentul in care ceva nu e ok. Dar nu ai vrut sa mă asculti.
De fiecare data când îmi spuneai ceva, stăteam și mă gândeam de un milion de ori: "Mă, doar oare de ce îmi spune lucrurile astea? Ce a observat? Oare așa e? Oare chiar m-am schimbat?". Și ajungeam la concluzia ca da, chiar mă schimbam și tu chiar observai.
Nu am stat sa îți spun aceleași lucruri de atâtea ori doar pentru ca nu aveam ce face, doar pentru ca mă plictiseam, doar pentru ca îmi era mie dor sa mă cert cu tine. Știi foarte bine ce perioada am avut in viața și ca încă de pe atunci ti-am spus: "Nu mai suport sa mă cert cu nimeni, mai ales cu tine!".
Chiar observam ceva. Crede-mă că observam!
Lumea din jur este foarte rea. Ai observat, cred!
Nu ti-am fost niciodată dușman, am vrut și vreau in continuare absolut tot ce este mai bun.
Îmi vine sa urlu la mine când mă gândesc la tine. Și chiar asta fac. Urlu la propria persoana când mă gândesc la tine.
Am strâns toate lucrurile care au legătura cu tine in mijlocul camerei mele și mă uit la toate. Sunt foarte multe, nici nu o sa îți vina sa crezi. Casa mea are și ea, inclusiv, o legătura cu tine. Nu pot sa mai stau pe nicaieri. Merg pe strada și mă gândesc ca la un moment dat am trecut pe acolo cu tine si încep sa plâng, in mijlocul mulțimii și in văzul tuturor.
Am căzut din nou. Am căzut de unde m-am ridicat. Dar acum nu mai este vorba de un viol. Este vorba de ceva care doare mult mai rău pentru mine. Prefer sa mor in secunda asta.
