Umbrele Nopții

Capitolul 29 - Nu e adevărat

— Galeria, mă îndrumă el.

Deschid galeria, derulând prin câteva zeci de poze, unele mai clare decât altele, dar toate în același loc: tunelul de legătură dintre Warrenton și Gainesville. Privesc fiecare poză straniu de înfricoșătoare datorită luminii slabe, rugându-mă să nu dau peste una în care fratele meu să apară rănit.

— Apeluri, îmi spune Nathan după ce ajung la ultima poză, care, spre ușurarea mea, înfățișează doar pereții tunelului.

Intru la ultimele apeluri, inspirând adânc în încercarea de a nu-mi lăsa lacrimile să-și facă apariția în ochii mei. Vreau să pot purta discuția asta fără să plâng, vreau să-i demonstrez lui Nathan că nu este nevoie să găsească un „moment potrivit" pentru a-mi spune adevărul. Sunt îndeajuns de puternică să-i fac față.

Majoritatea apelurilor sunt din partea mea, dar multe altele sunt de la o varietate de numele necunoscute. Ultimul apel dat a fost luna trecută, iar convorbirea a durat 57 de secunde. Este numărul meu. Momentul în care Kyle m-a sunat să-mi ceară ajutorul, iar eu nu am putut face decât să-l ascult neputincioasă de la capătul opus. M-a sunat de pe telefonul ăsta, îl am acum... acum – când e prea târziu.

Îmi ridic privirea spre Nathan, a cărui expresie este învăluită de compasiune.

— E telefonul lui Kyle... murmur eu, deși sunt sigură că știa deja asta.

Mi se alătură și se sprijină de blatul bucătăriei, evitând totuși să mă privească.

— Telefonul – da, cu siguranță e a lui, scheletele pe care l-am găsit – mă îndoiesc.

Mă încrunt, dar nu apuc să-l întreb de ce crede asta.

— L-am găsit într-o debara de sub scările casei lui Charles, continuă el, evitându-mi privirea, dar îmi vine greu să cred că era fratele tău, Julie.

Își întoarce capul spre mine, acea compasiune de pe chipul său fiind înlocuită de o seriozitate pe care încep să o văd din ce în ce mai des la el. Îmi vine greu să cred cât de mult s-a schimbat Nathan față de momentul în care l-am cunoscut. Este la fel de grijuliu și atent, dar acum pare mult mai... matur?

— Nu a trecut nici măcar o lună de când Kyle a dispărut, continuă el, iar cadavrul unui om nu se descompune total în atât de puțin timp. Plus de asta, telefonul lui avea 23% baterie când l-am găsit, nu ți se pare dubios? De când rezistă bateriile telefoanelor moderne atât de mult fără a fi încărcate? Să nu mai zic de faptul că, până în urmă cu câteva zile, dacă încercai să-l suni pe Kyle, intra direct căsuța vocală. Acum telefonul îi sună.

Când prezintă situația așa, pare destul de suspicios. Dar cine ar face asta?

— Deci nu crezi că e vorba de Kyle?

— Nu, îmi răspunde, ridicând din umeri, dar e evident că cineva a vrut să credem că era el, ceea ce înseamnă că cineva îl are pe fratele tău.

E terifiant să mă gândesc la asta, dar prefer să cred că cineva l-a răpit decât alternativa. Cel puțin așa știu că încă e în viață...

— Julie, Nathan își rotește trupul spre mine, așezându-și palma peste a mea pe blatul din lemn. Intenționam să-ți spun, ai cuvântul meu. Voiam doar să te las să te odihnești în seara asta fără să te frămânți. Dar nu m-am gândit că este necesar să-i precizez Lissei să nu-ți vorbească despre asta...

Inspir adânc.

Nu pot fi supărată pe Nathan, dar aș minți dacă aș spune că nu sunt dezamăgită. Știa cât de mult disprețuiesc să fiu lăsată pe dinafară, dar n-a ținut cont de asta când mi-a ascuns adevărul.