A fost odată ca niciodată , că dacă nu ar fi nu s-ar povesti, un băiețel care era mereu cu capul în stele. De când se știe, el și mama sa se uitau noaptea împreună la stele, constelații și căutau extratereștrii.
Într-o zi, băiețelul s-a dus la școalăn și le-a povestit colegilor săi de cât de frumoasă este noaptea lui și de cât de îndrăgostit este el de ea. Toți ceilalți au vrut să vadă de ce e atât de frumoasă noaptea băiețelului. El le-a spus să fie atenți la ochii nopții că poate au norocul să vadă și câte o lacrimă căzând; la ochiul său din frunte (cel care strălucește cel mai puternic); la glasul acesteia; la răcoarea pe care o suflă atunci când vorbește și la șoaptele pe care ni le transmite nouă muritorilor.
La început, l-au crezut nebun, dar au zis să îi acorde o șansă. Ziua urmăroare copiii au venit cu verdictul: băiețelul chiar era nebun. Aproape toată noaptea au stat și s-au holbat la cer după ochi, guri și nasuri; dar nu au auzit doar greieii care i-au enervat și trenul îndepărtat care s-a oprit în gară.
Băiețelul s-a întristat pentru că nimeni de la școală nu vedea noaptea așa cum o vedea el. Crescând, a realizat că nu el era cel nebun ci restul care au învățat să se uite prin vizor nu să deschidă ușa direct!
