Dat dracu'

Capitolul 1.

Mă uit pe fereastră -neobișnuit de liniștită- la albul din fața ochilor mei. Ninge lin, acoperind suprafața obiectelor de pe stradă într-un strat subțire de nea.

Trebuiau să vină acum două ore.

Nici nu ştiu de ce mă ofensez atât. Cu cât stau mai departe de părinții mei cu atât mai bine. Nici măcar nu-i învinovățesc că nu m-au luat cu ei în vacanța în California, la mătușă Jayline. Femeia aia nu mă suportă, mai ales soțul ei plin de bani.

A fost mereu aceeași poveste: părinții mei petrec sărbătorile la ei, lăsându-mă pe mine acasă, împreună cu hoaşca bătrână de la etajul trei. Mă bucur măcar că au renunțat la ajutorul doamnei Collins -care după părerea mea ar fi trebuit să-şi fi dat duhul de mult timp- de anul trecut. Pleacă de acolo cu burta plină și buzunarele goale, acasă văitându-se că numai au bani să plătească gazele şi electricitatea.

Sătulă până peste cap de privitul pe fereastră, mă arunc în pat cu telefonul mobil și căștile, dând numai decât drumul la play-list, încercând să dorm.

Au cheile de la casă, dracu' să-i pună să mă trezească.

~*~

Muzica se oprește, find înlocuită de soneria telefonului. Înjur printre dinți persoana care mă trezește la ora asta, deconectând căștile. Accept apelul primit, fără să mă uit la persoana care îl inițiază

-Cine ești şi ce vrei de la mine?spun cu o voce plictisită.

Douăzeci de secunde de liniște, apoi deschid gura să spun ceva, dar sunt întreruptă de un suspin familiar.

-Jayline?

De ce dracu' m-ar suna Jayline la ora 4 dimineața, plângând?

-Tania, trebuie...trebuie să-ți spun ceva.

Vocea îi e plânsă şi stinsă, numele spunându-mi-l cu regret.

-Ce s-a întâmplat, Jay?

Mereu am încercat să fiu politicoasă cu Jayline şi Andrew -soțul ei- dar ei
nu schițau nici un sentiment față de mine.

-Uite, o să-ți spun, dar nu acum. Andrew e în drum spre tine, fă-ți bagajele. Te muți cu noi.

-Poftim? Nu, nu mă voi muta acolo. Spune-mi Spune-mi ce se întâmplă, unde sunt părinții mei?

-Uite, Tania. Ai încredere în mine, te rog. Doar de data asta, măcar. Îți promit că va fi totul bine. Promit...

Nu am un sentiment prea bun, dar totuși voi face ce-mi ordonă.

-Bine, îmi voi face bagajele, dar voi așteapta o explicație, Jay.

-Ai încredere în mine. Tu doar așteptă-l pe Andrew.

O să aştept mult şi bine până Andrew va traversa aproape 2500 de mile până in New York.

-Îmi pare rău ca te-am deranjat din somn. Trebuia să şti ca să te pregătești.

De ce aş crede-o până la urmă? Ceva nu e de bine şi ea ezită să-mi spună.

-Încă nu mi-ai spus ce se întâmplă.

-Toate la timpul lor, Tania.

Spune asta şi îmi închide telefonul în nas.

Mai înțepată de atât nu poți fi.

De ce dracu' trebuie să mă mut tocmai în California? Mai ales, fără nici o explicație? Femeia asta e nebună.
Jayline n-a fost niciodată genul de persoană care să exagereze. Mai ales sa plângă aşa uşor, iar faptul că nu a spus nimic despre părinții mei...asta ma face sa cred ca e despre ei.

Îmi pun telefonul pe noptieră și ies din patură. Îngenunchez in fața patului, luând cele două geamantane de sub acesta. Sunt unele destul de mari, dar tot cred ca o sa mai am nevoie de unul.

Stresată, îmi alung gândurile legate de Jayline și mai ales de părinții mei.
Mă apropi de dulap, deschizând geamantanele și băgând hainele în el. După mai bine de jumătate de oră termin, ajungând în baie, luând apele de colonie, gelurile de duş și le îndes numai de cât în al doilea geamantan, puțin mai mic față de primul.

Am noroc că nu am prea multe haine, altfel ar fi durat o veșnicie să le iau pe toate cu mine in California.
Ador orașul acela chiar dacă am fost de vreo 2 ori în el, când eram mică. Adoram să stau pe plajă și să mă joc cu nisipul fierbinte de vara...țin și acum minte, când aveam 8 ani, îmi făcusem și un prieten acolo. Îmi dăduse un colier din ață neagră, cu o scoica albă legată de ea. Şi acum mai am colierul, nu m-am îndurat niciodată să-l arunc. E prea...drăguț.

Termin și la baie, simțind cu fiecare secundă ce trece un gol mai mare în stomac.
Poate că nu-mi fac griji pentru ai mei, poate nu-i iubesc, dar țin în cel mai ciudat mod posibil la ei. nu iam văzut niciodată ca pe niste părinți, iam vazut ca pe niște prieteni...din când in când. Tatăl meu întrece uneori -uneori cam prea des- limita la băutură. Mama mea stă după el de când se întâmplă lucrurile acestea. Totuși, uneori iam învinovățit pentru copilăria mea pierdută...unde jucăriile erau mai importante decât afecțiunea părinților. Asta credeau ei, când de fapt făceam orice mă taie capul ca să-mi acorde puțină atenție meritată. Țin minte că o dată mi-am rupt mâna intenționat căzând de pe scaun pentru a le atrage atenția. Nu a mers cum mă așteptam și m-ai că eram pedepsită.

E 5:17, iar somnul meu e plecat deja în California. Îmi fac o cafea si mănânc nişte batoane cu cereale.

O să-mi lipsească New York. Aici stau de când mă știu. Nu pot să plec de aici dar mă tem ca nu am de ales. Nu-mi vine să cred că renunț aşa uşor la el, dar ştiu cum se manifestă Jay când cineva face ce nu-i convine. Mai bine plec de bună voie decât obligată. Situația asta mă nelinisteşte, nu ştiu nimic de ai mei si dintr-o dată trebuie să mă mut in celelalt capăt al țării. Mă enervez prea tare gândindu-mă la toate posibilitățile, bătându-mi degeaba capul.

Mă duc în camera mea -având grija să nu vărs cafeaua din mână- luând telefonul cu căștile. Mă pun pe fotoliul de la fereastră, având The Neighbourhood în urechi, cafeaua în mana şi dezastru în cap.

M-am dat dracu'.