Îndrăgostită de Ilie

I. ADRIAN

        De fapt, totul începuse foarte frumos... Eram fericită, îl iubeam, şi el mă iubea pe mine. Credeam că ne vom căsători şi că vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Credeam că îi vom vedea pe copiii copiilor noştri jucându-se împreună şi noi doi aveam să fim doi bătrânei morocănoşi, dar atât de dornici de viaţă încât am mai fi trăit cu uşurinţă mulţi ani de atunci înainte. E interzis să visezi? E interzis să fii fericit? Unii oameni caută fericirea la căpătul lumii, dar eu am găsit-o la colţul străzii de lângă brutăria din cartier. Chipul său mi-a rămas întipărit instantaneu în memorie şi am încercat să aflu cât mai multe despre acel băiat misterios ce tocmai fusese angajat de domnul Costel, brutarul oraşului.
           Îl chema Adrian, avea 20 de ani şi toate calităţile unui soţ perfect: pe lângă faptul că era de o frumuseţe aparte, cu un păr blond, tuns scurt ce îi acoperea capul, ras după model englezesc, înalt, cu un trup de fotomodel, era o persoană foarte bună. Pe lângă jobul de la brutărie se implicase şi în activităţi de voluntariat, ajutând căţeii dintr-un adăpost să facă rost de un stăpân. Nu era cel mai bogat băiat pe care îl întâlnisem dar nici eu nu eram vreo materialistă. Căutam un băiat, care să mă iubească şi să-l iubesc aşa cum sunt. Dar visele rămân doar vise dacă nu treci la fapte. Dacă nu făceam ceva, era posibil să-l pierd printre degete. Aşa că m-am oferit şi eu să fac voluntariat la adăpostul unde lucra Adrian.
             Condiţiile grele în care erau crescute bietele animale m-au făcut să am coşmaruri pe care chiar şi azi le mai resimt uneori. Deşi la început lucram doar de dragul lui Adrian şi făceam toată munca doar ca să mă observe, am început să îndrăgesc acel loc. Petreceam acolo aproape 6 ore pe zi, iar acel adăpost devenise a doua mea casă. Într-un timp foarte scurt, am ajuns să învăţ toţi căţeii pe de rost şi chiar să creez câteva legături poate prea emoţionale cu unii dintre ei. Max, un câine flocos ce îmi amintea de covoarele bunicii, a intrat uşor în inima mea şi în scurtă vreme l-am şi adoptat. Adopţia lui Max a reprezentat primul pas important în relaţia mea cu Adrian.
           Într-o zi, după încheierea programului de la adăpost, în drum spre brutărie, Adrian mi-a spus că de multă vreme vrea să discute cu mine ceva important. Bănuiam deja ce voia să-mi zică, dar când cuvintele chiar ieşeau din gura lui, era imposibil ca inima mea să nu bată din ce în ce mai tare şi picioarele mele să nu vor să o ia la vale. Dar m-am abţinut eroic, deşi nu am mai auzit aproape mai nimic după fraza: "Îmi place mult de tine!".
          Următoarea zi deja ieşirăm la prima noastră întâlnire, şi îmi povesti că familia sa murise într-un teribil accident de maşină şi singurul care mai supravieţuia era fratele său, Ilie, care însă era ţintuit într-un scaun cu rotile. Nu-mi puteam stăpâni lacrimile la auzul acelei poveşti triste. Şi care crezusem că eu aveam cea mai groaznică poveste de viaţă din univers. Tata ne părăsise, pe mine şi pe mama pe când eu aveam vreo 4 ani, dar nu puteam spune că mama mea era prea normală pentru că după plecarea tatei a devenit ca o stafie. Nu mai vorbea, era foarte închisă în ea şi nu ieşea afară decât dacă era nevoită. O iubeam dar o şi uram în acelaşi timp că e slabă, că nu are curaj să-şi continuie viaţa. În lipsa unor părinţi adevăraţi, singurul meu sprijin era bunica, care se prăpădise şi ea cu câţiva ani în urmă. Dar viaţa mea nici pe departe nu se putea compara cu suferinţa prin care trebuie să fi trecut cei doi fraţi. Bietul Adrian... nevoit să muncească pe salariul minim la o brutărie sărăcăcioasă doar pentru a avea grijă de fratele lui nenorocit. Bietul Ilie... Cine ştie cum trebuie să se fi simţit când a aflat că nu va mai merge niciodată? Eu, dacă aş fi fost în locul lui n-aş fi rezistat. Probabil m-aş fi omorât. Dar viaţa nu e numai roz, cum ar trebui să fie. Viaţa e foarte nedreaptă, şi unii oameni suferă mai mult decât ar trebui să o facă.
          În următoarele săptămâni, eu şi cu Adrian ne-am întâlnit în fiecare zi, dar nu a mai deschis subiectul legat de familia sa. Am vorbit despre relaţia noastră, am vorbit despre visele noastre, am vorbit despre animale şi despre ce credem noi că reprezintă fericirea. Îmi plăcea să stau de vorbă cu el, mă simţeam bine, simţeam că pot să fiu eu. Între noi doi credeam că se legase un sentiment puternic, dar era pe departe să se fi întâmplat aşa, şi aveam să descopăr în cel mai crunt mod posibil cât de tare mă înşelasem în privinţa lui Adrian.
                Era undeva prin august şi eu eram cu capul în nori şi nu numai din cauza căldurii ostovitoare, ci şi din pricina lui Adrian, iubirea vieţii mele. Într-o seară, mi-a propus să îl însoţesc la petrecerea unui prieten, Vlad, ce îşi sărbătorea onomastica. Cum nu aveam alte planuri am acceptat, spunându-i însă că trebuie să o întreb pe maică-mea. Mama păru că nici nu aude întrebarea mea, uitându-se într-un punct fix pe tot parcusul discuţiei noastre. Mi-e milă de ea..  Nu are nici 40 de ani şi şi-a închis viaţa din cauza unui nenorocit, care din păcate era şi tatăl meu! Nu prea ştiam cu ce să mă îmbrac, deoarece garderoba mea nu putem spune că deţinea haine fără număr. Aveam o rochie roşie, puţin mai scurtă de genunchi, dar care era prea decoltată şi îmi era ruşine să o îmbrac. Neavând altceva am luat-o însă, dar am acoperit decolteul cu o geacă neagră de piele veche de câţiva ani buni. Speram că în lumina difuză a petrecerii nimeni nu mă va băga prea tare în seamă. Şi nu aveam niciun chef în seara aia, pentru că mă durea capul îngrozitor, dar nu îl puteam refuza pe Adrian deoarece era prima dată când mă ruga să-l însoţesc. Vlad dăduse o adevărată petrecere la el acasă, unde se adunaseră foarte mulţi tineri. Spre fericirea mea, nimeni nu prea mă băga în seamă, în afară de Adrian care parcă era vrăjit şi mă sorbea din priviri.
- Îţi place? mă întrebă el, fixându-şi ochii pe rochia mea.
       Mă simţeam stânjenită dar ştiam că acesta nu va face nimic fără voia mea.
- Da, foarte mult! Pot să o ţin aşa până dimineaţă!
- Nu prea cred, râse sarcastic. Ce-ar spune mama ta?!
- Nu-ţi fă griji! Nu e nicio problemă!
             Capul însă mă durea din ce în ce mai tare şi geaca de piele începuse deja să mă irite şi să-mi dea mâncărimi. Am renunţat la ea, cu riscul de a se holba toţi beţivii la mine.
- Oo, dar ce-avem noi aici? Doamne, cât eşti de frumoasă în seara asta, Claudia!
           Nu ştiam dacă trebuie să i-au vorbele lui ca pe un compliment aşa că zâmbesc ruşinată şi îi spun că ar fi bine să plec că mă doare capul. Adrian începe să râdă şi îl cheamă pe Vlad, făcându-i din ochi şi repetând ca o placă stricată că mă doare capul. Cele câteva beru pe care le băusem îşi făcură efectul şi începui şi eu să râd cu ei, deşi nu vedeam nimic amuzant în faptul că ai o migrenă.
- Vrei o pastilă? mă întrebă Vlad, făcându-mi din ochi. Adrian, vrei şi tu una?
- Adu, fratello! şi amândoi începură să râdă zgomotos.
- Ce fel de pastilă? Paracetamol? întrebai eu cu o figură de idioată.
- Auzi la ea! Paracetamol! Nu cred că am văzut pe cineva să râdă la fel de tare ca ei doi. Ştii tu... O pastilă... şi iar îmi făcu discret din ochi.
         Mă durea atât de tare capul după cele câteva beri băute încât nici nu eram sigură că trăiesc sau nu. Mi-a adus şi mie şi lui Adrian o pastilă care chiar semănă cu un Paracetamol. Nu ştiam de ce trebuiau să râdă atât de tare, când aveam dreptate. Pastila aia mă făcu brusc să mă simt mult mai bine. Îmi venea să dansez fără oprire, să dansez pe toate mesele, să fiu sufletul petrecerii.
            A doua zi dimineaţă, durerea de cap reapăru şi de data asta atât de puternic încât mă făcu să deschid ochii instantaneu. Mă aflam într-un loc necunoscut, o cameră foarte mare şi bine mobilată, goală, învelită cu un cearşaf de mătase. Brusc, îmi amintesc că eu nu dorm niciodată dezbrăcată, nici acasă, pentru că sunt foarte sensibilă şi am foarte des tendinţa să răcesc. Încerc să mă orientez mai bine, şi când mă întorc pe cealaltă parte a patului, îl văd pe Adrian la fel de îmbrăcat ca şi mine, dormind cu mâna dreaptă în unghi de 90° cu capul său acoperit de părul blond. Ca printr-o fulgerare, îmi trecură prin minte toate momentele din seara precedentă: rochia, pastila, dansul, noaptea şi nu îmi venea să cred că eu am făcut toate astea. Nu puteam să cred ce mi-a făcut Adrian. Brusc, zări sub cearşaf câteva pete de sânge ce mă făcură să mă cutremur. Adrian tocmai fusese primul bărbat din viaţa mea. Devenisem femeie fără voia mea! Îşi bătuse joc de mine!