Împotriva inimii

Capitolul 5

- Nu știu ce ai discutat cu el... Vanessa încă își dorește o seară în clubul acela.

- Cred și eu, va face 18 ani cât de curând. Și fata asta, biata de ea, nu știe cum arată un club.

Raven a început să se hilizească din nou, mirându-se de tocmai ce unchiul meu scotea pe gură. Am sustras telefonul de pe masă și m-am ridicat în picioare, răspunzând la apel. Mi-am îndreptat pașii undeva departe de masa celor două uragane din viața mea și am continuat să-i privesc, în timp ce discutam cu tatăl meu la telefon.

- Bună ziua, doamnule comandant! Ce faceți?

I-am auzit respirația accelerată în timp ce-mi întorcea fiecare cuvânt împotriva mea, continuând să-mi povestească ceva despre seara specială dedicată Vanessei.

- Atunci voi vorbi eu cu Oliver, este prin preajmă și o să-i confirm seara de marți. Voi trece mai târziu pe la birou pentru lista de cadouri, este în regulă?! Vorbim. O zi bună, comandante!

Am închis apelul și mi-am îndesat telefonul în buzunar, continuând să privesc panorama pe care etajul trei al clădirii ne-o oferea. Ningea. Afară era înghețat și gerul părea ca se calmase. Era o ultimă banală zi de ianuarie. În încăpere mirosea a flori sălbatice, a levănțică în special și a vanilie. Era o căldură degajată și liniștitoare, iar mie toate acestea îmi aduceau aminte de ochii verzi și sălbatici pe care îi reîntâlnisem acum o săptămână. Era dulce rău. Răutatea și răzvrătirea sa erau dulci rău. Am zâmbit tâmp și mi-am întors trupul greoi către sursa zgomotoasă din colțul unde aveam masa rezervată. Raven încerca să-i explice ceva bărbatului, în timp ce râdea cu lacrimi și gesticula nebunesc.

- Rămâne ziua de marți pentru Vanessa.

I-am afirmat unchiului meu, iar el m-a aprobat dând din cap. Am continuat să discutăm despre absolut altceva în clipa în care am comandat o altă cafea, de data aceasta cu aromă de vanilie și am insiprat puternic parfumul sălbatic ce îmi făcea mintea să plutească periculos.

***

- Deniz, ai putea încerca să te prefaci că...

- Du-te naibii! Cine te crezi?

Vocea revoltată a femeii mi-a făcut trupul să stagneze pe loc, auzind o bufnitură puternică, urmând ca bărbatul în cămașă albă să părăsească biroul înghesuit din colțul accesului personalului.

- La naiba, la naiba cu tine, bădăran, dobitoc, gândac infect!

Deniz a părăsit biroul de informații, trăgându-și degetele puternic și revoltător peste brațele sale, încercând să șteargă urmele imaginare ale unei lupte. A rămas blocată în momentul în care ochii săi cruzi și tulburi m-au ațintit pe loc, citind cu ușurare tristețea de pe chipul său.

- Ești în regulă?

M-am apropiat de ea, auzindu-i respirația sacadată și profundă care era singura sursă de zgomot din preajmă. A aprobat din cap, vocea sa încă păstrându-și cele mai întunecate tăceri, ochii săi sălbatici jucând periculos un joc al trișării. Nu semăna cu un pușcăriaș rus, dar nu renunțasem la ideea ca atitudinea sa exprima asta.

- Ai o țigară?

Pentru o fracțiune de secundă tonalitatea vocii sale a luat-o razna, trădând greutatea ce-i apăsa pieptul.

- Poftim!

I-am întins pachetul, iar degetele sale mici și subțiri au sustras din pachetul cartonat sursa neagră de energie. Mi-a zâmbit banal, ca palma sa stângă să scormonească în pantalonii negri pe care îi purta. Am urmărit-o în momentul în care și-a scos-o bricheta roșie însemnată cu un mesaj scurt și colorat, ca pașii hotărâți să o ia spre ieșire.