Războiul Aripilor

2.Suflete întunecate

     Dar cum naiba să ajung la spatele lui, când nici măcar nu-l văd de ceaţa asta afurisită?

     Trebuia să mă concentrez. Era imperios nevoie să fiu concentrată. Puteam face mai mult de atât. După cum spusese, eram singura Nightshade imperială în viaţă. Trebuia să am mai mulţi aşi în mânecă decât pateticismul de care dădeam dovadă în acest moment. Dar eram pe teritoriul lui. Tot ce însemna el cu ceaţa lui era devorat încet şi lipsit de puteri şi simţuri. Mă simţeam ca o afurisită de fiinţă umană, oarbă, surdă, lipsită de vreo modalitate de a mă apăra. Şi sentimentul ăsta mă enerva la culme. 

    Cumva, trebuia să-l fac să se simtă obligat să ridice ceaţa în care el are atâta afurisit de avantaj. Trebuia să iau cumva situaţia în mâini. Atentă să nu scot vreun sunet, deşi ştiam că privirea lui era aţintită asupra mea, am scos sabia încet din teacă, strângând bine mânerul în pumn. Tot ce trebuia să fac ţinea de noroc. Trebuia să-l fac pe nenorocit să se apropie, să mă atace, iar eu trebuia ori să-l fac să-şi piardă cunoştinţa, ori să lovesc îndestul de şocant de tare încât să îl fac să piardă controlul asupra ceţii. Chiar şi pentru o afurisită de secundă. Deşi fără nici un fel de putere, era cam greu să induc şoc în loviturile sabiei mele. Shinigamii sunt fiinţe extrem de rezistente la durere.

     -Scârbă, de ce nu vii mai aproape, huh? Poate că eu nu mă ridic la înălţimea aşteptărilor fiind singura prinţesă Nightshade în viaţă, dar şi tu îmi pari cam prea fricos pentru un Damnat. Te ascunzi în spatele micuţului tău abur şi nu mă înfrunţi, aşa cum un afurisit de bărbat ar face.

     Un mârâit se ridică din ceaţă şi doar instinctul mă ajută să îmi dau seama din ce parte avea să mă atace. M-am dat cu un pas înapoi şi mi-am izbit sabia de al lui, oţelul scoţând un sunet tânguit şi lung la contact, în timp ce el împingea cu forţă, încercând să-mi facă braţele să cedeze. Dar nu avea să se întâmple. Nu eram o fetiţă fragilă. Adunându-mi forţa, am împins cu putere în sabia lui, forţându-l să dea câţiva paşi înapoi şi am rânjit. Poate nu aveam eu o specializare, dar cu siguranţă aveam destulă forţă fizică încât să nu fiu ignorată. De-a lungul lamei sabiei mele se răspândi ceva precum fumul, dar mult mai întunecat la culoare, până ce o acoperi cu totul într-un negru adânc.

     Damnatul făcu un salt înapoi, desprinzându-se de sabia mea. Muşcându-mi buza în concentrare, am ales să nu mă uit de jur împrejur. Ochii mei nu aveau nici o şansă în ceaţa asta, deşi aveam parte de vederea perfectă a Demonilor. Aşa că i-am închis. O greşeală posibil fatală, dar trebuia să-mi iau toate riscurile. Mă puteam concentra mult mai bine spre a-i anticipa mişcările. Sabia îmi pulsa în mână de parcă ar fi dezvoltat o inimă a ei, şi simţeam în lamă fluxul constant şi reconfortant al puterii. Puteam să fac asta. Eram sigură. L-am simţit, de parcă m-aş fi conectat la mintea lui, atunci când făcu următoarea mişcare. Gustul metalic din cerul gurii deveni mai puternic, aproape scârbos, dar l-am ignorat. Ştiam de unde vine. Şi atunci când se năpusti din stânga spre mine, am fandat şi am tăiat undeva pe corpul lui. Mirosul sângelui se răspândi în aer şi triumful îmi alergă prin vene. Te-am marcat! Acum, îi puteam urmări mirosul sângelui. Ceaţa nu-l putea ascunde. Nu de mine. Nu acum.

     Am preluat ofensiva, cu dâra clară ce o lăsa mirosul sângelui în urma lui. Retragerea îi fu umbrită de atacul meu în forţă pe care reuşi să-l pareze la timp, dar ploaia mea de lovituri continua, şi de fiecare dată când loveam cu toată forţa de care eram în stare, auzeam scrâşnetul tânguitor al oţelului sabiei lui, şi icnetele pe care le scotea. Oriunde tăiasem, tăiasem destul de bine încât să-l doară. Cu o lovitură rapidă, am înfipt sabia în coapsa lui, şi ceaţa căzu, într-un sfârşit, dându-mi răgazul să-mi recapăt puterea. Sângele era absorbit de sabia mea şi părea al naibii de însetată din moment ce nici o picătură nu scăpa pe pământ. Damnatul mârâi enervat şi, mişcându-se fulgerător, îmi făcu o tăietură pe umăr. Pe jumătate icnind, pe jumătate mârâind de durere, am făcut un salt înapoi, simţind cum sângele gros şi cald mi se scurgea rapid pe braţ, până în palmă, făcându-mi mâna alunecoasă pe mânerul sabiei.