Alinierea planetelor

Mă numesc Adela și am 25 de ani. Lucrez într-un birou pe un domeniu în care în sfârșit mă regăsesc, urmează să fiu avansată și am colegi mișto. Sunt mândră când realizez că viata m-a dus până la urmă pe drumul dorit, acela spre succes, în ciuda sentimentelor de rătăcire cu care m-am confruntat în anii de liceu.
Sau poate că eu singură m-am adus aici, știind în subconștient exact cum să acționez la momentul potrivit. Mereu m-am bazat pe instinct. Însă nu a fost totul așa sigur. În anii facultății mă dădeam peste cap să descopăr tainele vieții responsabile, adulte, să fur cum se face totul, de la bani, la iubire, la viitor.
Eram o studentă normală. Pe treaba mea, dedicată facultății atât cât e necesar și confuză ca orice adult fragil la vârsta de 19-20 de ani.
Voi începe cu începutul si voi spune că anul în care am început facultatea, pentru mine a fost un fel de apogeu al vieții sau ceva de genul. Ca și cum pentru o perioada s-a întâmplat o magie undeva in Univers, iar acesta a zis "UITE, IA TOT CE VREI! M-AM HOTĂRÂT SĂ TE BAG ÎN SEAMĂ." Sau poate s-au aliniat planetele de la Soare spre Pluto, iar stelele au dansat în jurul lor. Oricare ar fi explicația, cert este că am început să mă simt din ce în ce mai eu. Să simt că trăiesc.
Anul întâi a tras după el o poveste de semi-dragoste cu năbădăi, în care nimeni nu știa ce vrea exact, cu certuri si drame, cu petreceri si cercuri de oameni atât de vaste, încât mă întrebam cum de am pierdut atât din viață.
Vai, dar ce suferințe! Plânsete, căutări de raspunsuri, melodii la maximum in casti, insomnii, nervi, anxietate, revolta, speranta, stres!
Cu toate acestea, această retrospectivă mă ține cu un zâmbet tâmp pe față, deoarece tocmai vorbesc despre cei mai frumoși ani din viața mea.
Da, știu. Să trecem la fapte...E momentul să îl inițiez în povestire pe el. Pe Dan. Sau să vă spun cum s-a inițiat el în viața mea.