În Brațele Tale

Colegul nou

*Beep beep*

Alarma ceasului mă anunță că încep o nouă zi, dacă aș putea dormi mai mult, puțin mai mult. Ahh, nu vreau să întârzii la noul meu liceu.
Mă gândesc cât de mulți ochi vor fi ațintiți asupra mea când voi intra pe ușa clasei, simt cum fluturii încerca să-și facă loc în stomacul meu, nu-mi place să fiu în centrul atenției. Dar sunt nevoit să suport privirile lor curioase pentru că m-a mâncat undeva să fiu colegul cel nou.
Îmi frec ochii somnoros cu podul palmei îndreptându-mă spre baie, urăsc diminețile.

~°~°~°~

  --- Ești pregătit pentru o viață nouă? Întreabă mama încercând să îmi ridice moralul care din păcate era la pământ orice aș face sau aș spune.

   --- Știi mamă, nu-mi place Londra, vremea asta e atât de mohorâtă, simt că soarele a pierit, iar acum norii își fac de cap, mi-e dor de Japonia, spun plictisit, probabil vremea asta chiar mă afecta.

Nu vreau să o învinovățesc, ea doar încearcă să-mi ofere un trai mai bun, am venit aici din cauza serviciului tatei, mama își va găsi cu siguranță un loc de muncă mai bine plătit ca cel din urmă. A fost greu pentru ea să întrețină doi copii, stătea peste program ca să facă un ban în plus, se ruga de toate vecinele să aibă grijă de noi.

Tata a fost plecat mai tot timpul lăsându-și soția să se descurce cu doi copii, l-am urât mult pentru toate greutățile prin care a trecut ea. Nu pot decât să tac din gură și să-i mulțumesc pentru tot ce ne-a dăruit. Putea renunța la noi așa cum fac mulți, dar ea și-a asumat responsabilitățile unei mame devotate.

Involuntar mi-a scăpat un mulțumesc printre buze.

   --- Ai spus ceva Yuki?

   --- ..Doar te întrebam dacă mai sunt cereale, spun repede.

   --- Ohh, știam eu că am uitat ceva, data viitoare îmi voi face o listă, spune cerându-și scuze mai apoi.

   --- Ce zici de niște clătite? Asta dacă mai este timp, îmi verific ceasul și rămân surprins când îmi dau seama că nu au trecut mai mult de 20 de minute. Avem destul timp, asta dacă mă vei duce tu la liceu.

   --- Nicio problemă, spune zâmbind, mă duc să o trezesc pe Nana.

O privesc cum urcă scările și dispare din raza mea vizuală, mă îndrept spre dulap și caut ingredientele pentru clătitele ce urmează să le prepar.

Știu să gătesc pentru că mama era ocupată cu serviciul și ajungea târziu acasă, trebuia să o ajut cumva, să îi preiau din activități ca să poată respira cel puțin 10 minute pe zi. Lucrurile casnice au fost prioritatea mea, pentru că nu îmi puteam lua un job, eram mult prea mic.

Termin repede și mă așez la masă așteptând partea feminină a familiei să coboare ( 😂😂 sincer nu mă puteam abține, e prea tare replica ).

Nu dau semne că vor să coboare așa că merg să văd cu ce sunt ocupate. Ajung în fața ușii și o deschid ca să aud țipetele acestor două femei dificile:

   --- Am spus că nu vei merge îmbrăcată așa, uite-te puțin la hainele tale, sunt așa de..., este întreruptă de Nana care nu se lasă mai prejos.

   --- Nu-mi amintesc să-ți fi cerut părerea, acesta este stilul meu și nu am să-l schimb pentru nimic în lume, strigând înapoi la femeia care o crește și o iubește atât de mult, Nana e prea explozivă, când își susține ideile nu dă importanță persoanei cu care se află în conflict, cuvintele îi ies pur și simplu din gură, nici măcar nu încearcă să se stăpânească.