O pereche criminală

Capitolul 7

― Dar dacă totuși m-ai lăsat?

Tăcem iar și ne hotărâm să ieșim din cabină. Prind cu furie prosopul și îmi șterg fața, apoi mă opresc în fața oglinzii prăfuite. Mă poziționez pe o laterală și îmi privesc obsesiv abdomenul pe care îl văd acum parcă ieșind din raza oglinzii. Paranoia ucide oameni.

― Am burtă mare, nu-i așa? îl întreb.

― Aiurezi deja. Nu ai nici măcar o lună.

Îl pocnesc iar, de data asta în plină față. Jace se dă în spate după lovitură și mă privește nervos.

― Asta pentru ce dracu' a mai fost?!

― Pentru că m-ai lăsat gravidă, idiotule. Și aseară voiai să mă lași iar.

Mă întorc în dormitor și îmi scot niște haine de schimb din rucsac.

― Doar nu te îmbraci cu alea! țipă la mine, arătând spre fustă și maiou. Dacă răcești și îmbolnăvești și copilul?

― Mi-l și imaginez cum strănută, mă strâmb la el.

Ironia mea îl face să tacă. După ce ne strângem lucrurile și încuiem camera, ne uităm lung la mașina parcată în față – care are un bilet prins în ștergătorul de parbriz. În timp ce Jace înapoiază cheia recepționerului, eu citesc hârtia. Un scris elegant, clasic, ne anunță că mașina ne aparține. De data asta, cel puțin Simon ne-a trimis o mașină mai bună. Un minunat Lexus LFA, care te lasă cu gura căscată, la propriu.

Când Jace se întoarce, urcăm amândoi și ambalează motorul, plecând cu scârțâit de roți spre cea mai apropiată farmacie. Acum, amândoi – şi viața noastră – depindem de un amărât de test și de rezultatul lui.

Nu e ziua mea cea mai bună. Toate farmaciile pe care le-am întâlnit pe drumul spre Detroit, ba sunt în renovare, ba sunt închise. Nu degeaba e zi liberă, totuși. Jace trebuia să-mi bage ideea asta în cap în timpul săptămânii, nu la sfârșitul ei.

Tot drumul până la hotelul în care ne-am cazat, inclusiv în lift sau pe coridorul spre cameră, am vorbit despre asta. Lucrurile stau astfel: nu știu cum stau. Jace nu e clar în ceea ce vrea, cum nu e nici în majoritatea timpului. Nu îmi clarifică dacă vrea un copil sau nu, în caz că sunt însărcinată. E complet pe lângă, la fel ca mine.

― Adică, dacă ești cu adevărat însărcinată, îl păstrăm, mormăie într-un final, după minute bune de holbat în gol.

Se așază pe marginea patului, evitând să mă privească în ochii cât două cepe. Cert e că nu m-am așteptat la una ca asta. Nu m-am așteptat deloc să accepte așa simplu ideea că ar putea fi tată. Mai degrabă aș fi crezut că o să înceapă la un moment dat să mă critice, să țipe, să mă acuze sau să spună pur și simplu că nu e al lui.

Da, cu siguranță m-am așteptat la ultima variantă, căci nu pare deloc pregătit pentru un copil și ar fi căutat toate modalitățile prin care să scape de responsabilitate. Dar nu m-am așteptat să accepte și să îl și dorească. Asta în cazul în care sunt cu adevărat însărcinată.

― Și cum vom face asta? îl întreb, curioasă. Dacă sunt însărcinată, nu voi putea continua cu misiunile și dacă stau degeaba, Simon mă va da afară și știi ce se întâmplă dacă mă dă afară? Voi ajunge la închisoare din nou.

― Încetează, spune printre dinți. Nu se va întâmpla. Nu voi permite să ajungi la închisoare și nici ca Simon să te dea afară. Dacă ești însărcinată, vom continua cu misiunile cât vei putea, iar eu o să am grijă să nu fii în pericol.