Sunt in autobuz...ma uit la persoanele din jurul meu. La cei care urca la fiecare statie si coboara la urmatoarea. Stand si analizand fiecare chip de om , am realizat ca nimeni nu schiteaza macar un zambet. Toti sunt seriosi sau tristi. Afara este cald. Soarele straluceste mai tare ca niciodata....si totusi...toti sunt preocupati de ganduri negre. Am trecut pe langa o familie. Erau o sotie si un sot impreuna cu fetita lor. La prima vedere pareau fericiti...adica erau cu totii...dar cand m-am uitat mai atent am observat ca niciunul nu parea ok...femeia cu parul saten si ochii de un albastru marin lacrima. Se uita la barbatul de langa ea care ii era sot si lacrima. El s- uiatat scurt la ea si nu a bagat-o prea tare in seama. Fetita lor, care parea sa nu aiba mai mult de 3-4 ani nu radea nici ea spre deosebire de alti copii. Ea se uita la mama ei si lua o fața trista. In autobuz intra ceva mai tarziu un grup de copii. Aveau varste cuprinse intre 6 si 14 ani. Ei pareau destul de saraci. Cu toate acestea ...ei radeau. Tipau si radeau. Nu stateau sa planga sau sa ceara ceva. Erau veseli. Pareau ca nu s-au simtit niciodata mai bine. Nu stateau pe telefon. Aveau doar o minge in brate. Asa cum au intrat in autovehicul , cu zambetul pe buze, asa au si iesit. In legatura cu familia aparent fericita despre care am vorbit mai devreme, ei au coborat insa femeia incepuse sa planga din ce in ce mai puternic...
