Suflet de Foc

Prolog: O stea căzătoare, un salt și o dorință

„Cu un ultim avânt, lama ascuțită a sabiei reteză beregata bărbatului. Sângele otrăvit al acestuia îmi murdări chipul, însă asta nu mă deranjă. Se terminase. Într-un final, bătălia ajunsese la sfârșit, iar pacea avea din nou să domine peste Tărâm.

Inima îmi bătea mai repede ca niciodată, iar genunchii îmi tremurau. Eram fericită că totul se sfârșise, însă trupurile căzute fără viață ale colegilor și prietenilor mei nu mă lăsau să mă bucur cu adevărat de victorie.

Mâna dreaptă ținea mânerul sabiei, iar cealaltă era căzută pe lângă corp, lipsită de viață. Am strâns din ochi atunci când, brusc, durerea mă izbi. Oare o mai puteam salva? Sau urma să rămân fără un membru? Am privit apoi în jur și am înjurat în gând. Eu mă plângeam că lama acuțită a sabiei aproape că îmi retezase brațul, pe când majoritatea camarazilor mei zăceau scurși pe pământul îmbibat de sânge, cu beregatele tăiate sau cu trupurile sfâșiate pe jumătate.

Într-un final, picioarele îmi cedară. Am căzut în genunchi și am inspirat adânc. Mi-am ridicat privirea, aceasta nimerind pe copacul din mijlocul câmpului de luptă. I-am privit trunchiul, urcând spre frunze, încercând să-i găsesc un capăt, însă degeaba; Soarele îl puteam zări, dar ultima creangă a arborelui nu.

— Am încercat și eu să-i găsesc un sfârșit, dar n-am reușit niciodată.

Am zâmbit atunci când i-am simțit mâna odihnindu-se pe umărul meu. Măcar el nu murise.

— Atunci... să fie adevărat ce se spune? Oare chiar îi ajung crengile până în Rai? am întrebat, amintindu-mi ce spusese Rahella cu trei săptămâni în urmă.

L-am auzit chicotind înainte de a-mi răspunde.

— Ei bine, dacă este adevărat... știi ce se mai spune; nu există copac ce crește până-n Rai, fără ca rădăcinile să-i pornească din Iad.

Privirea-mi coborî rapid spre bucata de pământ îmbibată în sânge, din jurul trunchiului. O dorință ciudată de a-i dezgropa rădăcinile mă izbi."

Rhea închise brusc cartea, făcându-l pe tânărul de lângă ea să tresară.

— Treci încoa', spuse Chase, deschizându-şi brațele şi apropiindu-se de fată.

Tânăra îl privi confuză pentru câteva secunde. Ce voia de la ea?

— A murit, nu? Kekto ăla sau cum l-o chema, a murit și acum Shota nu-și va putea îndeplini destinul de a deveni regină și de trăi fericită până la adânci bătrâneți alături de marea ei dragoste.

Înțelegând ce gândise prietenul ei, Rhea începu să râdă.

— Îl cheamă Alekto și nu, n-a murit, e chiar foarte în viață. Și, totuși, care-i faza cu brațele?

Chase rânji, întinzându-se pe pat, lângă ea.

— Am presupus că ai să începi din nou să te smiorcăi și urma să te consolez. Mai bine, m-ai scutit de un moment penibil.

— Nu, dragule, știi ce este, de fapt, penibil? Faptul că e sâmbătă seară și tu stai cu prietena ta cea mai bună într-o cameră și te joci pe PS4 în loc să ieși cu iubită-ta în oraș. Asta este, cu adevărat, penibil.

— Bine, bine, bine, am priceput. Să revenim la tine. Dacă Kekto n-a murit și Shota va deveni regină, atunci de ce ai închis cartea aia cu atâta furie?

În acel moment, Rhea se ridică brusc de pe pat și sări în mijlocul camerei, făcând o piruetă.

— Vreau și eu să am o viață palpitantă ca a Shotei, ciripi ea. Vreau să... vreau să călătoresc și să am un grup fain de prieteni și să-mi găsesc marea iubire și să... orice altceva, orice care să fie diferit față de ce am acum.