O fată și câinele ei

CAPITOLUL 1

7:00. Sună alarma.

- Argh! Pentru Dumnezeu, de ce trebuie să mă trezesc mereu atât de dimineată!

Mă dau jos din pat. Îmi târăsc corpul obosit până la baie. Fac duș, mă îmbrac cu aceleasi haine și ies din camera. Niciodată nu am înțeles de ce fetele au zeci de bluze pentru fiecare zi a săptămânii. Eu, de exemplu, am doar o pereche de jeans, o fustă pentru petreceri si 3 tricouri. Ok, recunosc. Și mie mi-ar fi plăcut să pot avea mai multe. Dar mama nu are bani și pentru asta. Abia ne putem descurca așa.

Am uitat să mă prezint. Ceea ce este puțin ciudat. Să fac o carte și să nu știți numele personajului principal. Eu sunt Kate. Provin dintr-o familie săraca. Tata a părăsit-o pe mama când m-am născut. Pentru mine nici nu este tata. Este doar un om datorită căruia m-am născut. Nu înțeleg de ce i-a făcut asta mamei. Ea este o persoana grozavă. Are două joburi. Datoriile nu se opresc, dar ea știe cum să le facă față, iar la final să vină acasă și să mă facă să mă simt mai bine. Am un cățeluș. Benji. Am convins-o pe mama să mi-l ia după moartea bunicii mele. Eram foarte apropiată de ea, iar acel eveniment neplăcut a venit ca o lovitură. Oricum, asta s-a întâmplat de mult timp. Acum sunt bine.

- Kate, ți-am pregătit micul dejun! Ești gata?

- Da, vin acum, mamă.

- Trebuie să îți iau o rochie pentru bal. E bine dacă te iau după ore și mergem să ne uităm?

- Nu prea vreau să merg la bal. Nu o să mă simt în largul meu acolo. Stai liniștită. Nu am nevoie de rochie.

- Ascultă, scumpo. Știu că nu stăm pre bine cu banii, dar asta nu înseamnă că nu îți pot lua o rochie frumoasă pentru a merge la bal.

- Nu este vorba de asta, mamă. Las-o baltă. Nu vreau să merg.

Îmi iau gustarea și plec.

-Bună, Kate!

Minunat.

-Bună, Linda.

- Nu pari prea încântată să mă vezi.

- Pentru că nu sunt.

- Off, Kate. Eu abia așteptam să te văd. Dar nu te-ai schimbat deloc. Până și hainele au rămas aceleași.

- Nu cred că este treaba ta asta.

- Nu este, dar stii tu, lumea vorbeste.

- Nu îmi pasă de lume și nici de tine. Așa că lasă-mă naibii în pace.

- Ascultă, drăguțo. Nu îți permit să îmi vorbești așa. Știi cine sunt eu, da? Așa că fă-mi un bine și ai grijă să nu îți mai văd fața idioată prea mult în liceu.

Se întoarce și pleacă. Niciodată nu am suportat-o. Are mult prea mute aere de divă. Tatăl ei are o insulă privată, iar casa ei zici că este un palat. Băieții stau după ea mereu, dar toată lumea știe că e îndrăgostită de Bryan. O urăsc așa mult. Crede că i se cuvin toate...

Nu am prieteni și nici nu am chef să îmi fac. Mi se par o pierdere de timp. Oricum toți vor ajunge să te trădeze cândva. Mereu am fost doar eu, mama și Benji. Ceilalți au râs mereu. Parcă sunt atât de fericiți când se iau de toată lumea. Așa că mi-am promis să nu ies prea mult în evidentă. Mai ales la liceu.

- Uite-o pe tipa aia care poartă aceleași haine mereu.

- Ea e? Oribil, frate. Cred că le-a primit moștenire că sunt de secolul trecut.

- I-a murit bunica și a intrat într-un fel de depresie în generală. Cred că le-a primit de la ea.

- Ai dat-o urât pe astaa.

Mă întorc. Lacrimile îmi inundă ochii.

"Stai pe poziții, Kate. Nu-i băga în seamă.". Îmi tot repet în minte. dare este vorba de bunica... Nu pot.

- Care e treaba voastră?

Lacrimile îmi curg pe obraji. La naiba.

- Uite, ai făcut-o să plângă. Hai să ne cerem scuze.

- Da, ai dreptate. Îmi pare rău că porți hainele bunică-tii.

În momentul ăla am simțit ură, furie și o tristețe copleșitoare.

- Taci naibii din gură. Cine te crezi?

- Nu bunică-ta, asta e sigur.

Atunci, nu știu cum s-a întâmplat, dar piciorul meu a ajuns intre ale lui. Iar durerea probail l-a pus l-a pământ, dar nu-mi pasă. Când am vrut să plec, am observat că toată școala se uita la mine. Arătau toți cu degetul și râdeau. Râdeau atât de tare încât simteam cum ura lor mă ajungea din urmă. Nu o să îmi fac prieteni. Urăsc liceul. Urăsc și viața asta.

După o zi oribilă ajung acasă.

Sună telefonul.

-Alo?

-Bună, Kate. Sunt agentul Simony.

-Bună ziua. S-a întâmplat ceva?

- Poți să vii la spital, te rog? Este vorba de mama ta.

- Mama? Poftim? este bine? Ce a pățit?

- A.. a avut un accident destul de grav.Este în comă.

Închid telefonul. Inima mi se blochează.

-Unde este? Este bine?

- Domnișoară Kate. Bună ziua. Sunt Dr. William. Poți să îmi spui Will.

- Nu îmi pasă. Spune-mi unde este mama. Și în ce situație este.

-Mama ta este în salonul 56. A ieșit din comă. Nu sta mult însă. Este destul de fragilă.

Urc scările. Panica aleargă împreună cu mine. Intru. O văd.

- Mamă!

Se uită la mine. nu poate să vorbească.

- Oh mamă... O să te faci bine, ok? O să fac tot ce pot ca să te faci bine.

Mă uit la ea. Se uită atât de blând. Dar totuși, acolo, în interiorul ei vrea să îmi spună ceva. Simt.

-Te iubesc. Vreau să fii puternică, bine?

- Și eu te iubesc, dar ce tot spui acolo?

- Îmi pare...

Închide ochii. Gura ei rămâne deschisă. Aparatele scot un bipăit lung.

-Mamă! Nu! AJUTOR!

-Pleacă de aici, acum!

- Mamă! vă rog.. doar pe ea o mai am..

Stau și mă uit si aștept. Plâng. Plâng atât de tare încât aș putea umple o încăpere.

- Domnișoară Kate?

- Da, eu sunt. Cum este?

- Ne pare rău... Am făcut tot ce am putut, dar din păcate nu am putut să o salvam...

Mă prăbușesc. Parăsesc spitalul. Simt cum cad încet. O durere imensă îmi ține inima prizonieră.

- Oh, mamă...

Plâng.