Înapoi în trecut

Capitolul douăzeci

         — O să te fac fericită. Îți jur.

      Știa că avea să o facă. Chiar dacă în acel moment nu era complet sincer cu ea, simțea că situația nu avea să fie la fel mereu. Simțea că Jax nu era doar trecutul ei, ci și întreg viitorul.

         — Presupun că acum pot să răspund cu da la întrebarea „te muți cu mine?„, spuse ea amuzată, făcând aluzie la ceea ce o întrebase cu câteva săptămâni în urmă.

      Inspiră adânc și mângâie chipul. Vedea cât de mult o iubește de fiecare dată când se uita în ochii lui. Chiar dacă era conștientă că viața alături de el nu avea să fie ușoară, că nervii puteau să îi schimbe comportamentul la o sută optzeci de grade, că mereu vor fi urmăriți de trecut, continua să îl iubească la fel de mult. Orice i-ar fi spus în acel moment, l-ar fi iubit în continuare.

         — E tot ce îmi doresc. O să am eu grijă de tine. Pentru totdeauna.

      Îl privi mirată, dar el se îndepărtă și începu să îi scoată restul lucrurilor din sertare. „Pentru totdeauna" era o invitație la veșnicie și nu era sigură dacă Jax era conștient de asta. Conștient că orice le-ar fi rezervat viitorul, aveau să rămână împreună. Oftă adânc. Gândurile legate de viitor o secau. La fel cum făceau cândva cele legate de trecut. Părea că Jax se hrănește cu energia ei, cu toate că nu era conștient de ceea ce se întâmpla în mintea ei. Au rămas în liniște până când au terminat de împachetat totul într-un troler, apoi s-au așezat în pat.

         — Îmi era dor de patul ăsta, spuse el și o trase în brațele lui.

      Zâmbi, înțelegând aluzia. Pierduse șirul momentelor în el intrase în camera ei folosindu-se de fereastră. Dar timpul trecuse și probabil în acel moment fereastra nu l-ar mai fi încăput la fel de bine, având în vedere că mai crescuse câțiva centimentri în înălțime și devenise mult mai solid. I-a mângâiat ușor pielea bronzată și i-a sărutat linia maxilarului. Jax era frumos, deși nu avea nimic special, fizic vorbind. Păr brunet, piele bronzată și ochi negri. Pentru ea era combinația perfectă. Coborî cu săruturile spre gât, apoi îi atinse ușor buzele cu ale ei.

         — Nici nu ai idee cât de dor mi-a fost de tine în tot timpul ăla cât nu ai fost aici. Oricât ar fi trecut, continuam să mă gândesc la tine, începu ea. N-am înțeles niciodată de ce m-ai lăsat, dar nu voiam să cred nimic din ce îmi spunea mama. Nu voiam să cred că te-ai plictisit de mine, că doar te-ai jucat și apoi ai încercat să mă părăsești...

         — N-aș fi făcut niciodată asta, Rhea. Nu te-aș fi părăsit niciodată dacă aș fi avut de ales. O să îți spun totul, promit.

      Aprobă în semn de înțelegere și îi strânse mâna într-a ei. Era dispusă să aștepte oricât pentru el.

         — Kat o să mă omoare dacă o fac să aștepte degeaba, oftă ea.

     Jax aprobă încet, apoi îi prinse capul între palme și o sărută apăsat.

         — Atunci hai să mergem.

      Se ridică și îi luă bagajele, apoi porni spre ieșire. Rhea oftă adânc, privind dormitorul aproape gol. Doar câteva lucruri îi mai purtau semnătura - câteva poze cu ea și părinții ei, o poză cu ea și Jax ascunsă sub salteaua patului și un pahar de cafea cu numele său, rămas pe birou din momentul în care părăsise nervoasă dormitorul, sătulă de certurile cu mama ei. Își auzi numele strigat de la parter, așa că o luă la fugă pe scări pentru a-i deschide lui Jax ușa. El îi zâmbi și o sărută scurt pe frunte, apoi se îndreptă spre mașină.