Aleasa I - Monștrii la lumină

Capitolul 1- Aleasa

Era deja greu să se controleze. Ar fi putut sparge ușa din moment în moment. Își trecu mâna prin părul său negru ca noaptea. Stresul punea stăpânire pe el. Își îndreptă privirea spre o femeie scundă, de vreo douăzeci și ceva de ani. Părul ei brunet cu reflexii șatene îi acoperea cu puțin umerii. Ochii închiși, ce totuși vărsau lacrimi îl afectau mai tare. Femeia deschise ochii, dezvăluind niște ochi sticloși și negri.

Ușa pe care dorea atât de tare să o doboare se deschise, pe ea intrând pe hol o femeie înaltă, subțire, cu o robă cu glugă, nepermițând să dezvăluie mai mult din înfățișarea sa.

-Am reușit, dar a intervenit ceva. grăi ea, cu o voce rece, calmă, dar fără a exprima vreo emoție.

*********

Fetița căruia tocmai îi dăduse viață începuse să respire greu. Femeia ce o ținea, ce tocmai îi dăduse viață, începuse să plângă în hohote. Ochii săi albaștrii se închiseră.

-Te rog, fă ceva! șopti ea printre plânsete, adresăndu-se unei femeii bătrâne, cu riduri vizibile, păr cărunt și alb.

Femeia se apropie, murmurând ceva în altă limbă. Luă fetița nou născută în brațele-i tremurânde. O privi blând, cu iubire, făcând ultimul și cel mai de preț sacrificiu. Pasă bebelușul înapoi la mama sa, după se așeză pe un scaun.

-E specială, protejeaz-o! Urmați Profeția!încheie bătrâna. După, un lucru miraculos se întâmplă: ea se transformă în ceață, una ce se risipi repede.

Pe ușă intră un bărbat masiv, cu părul și ochi la fel de negri, urmat de o brunetă scundă.

-A...A m-murit... reuși ea să spună.

Bărbatul rămase mască. Întâi se gândi la copilul său, ce era purtat în brațe de către soția sa. Dar lipsa mamei sale din încăpere era vizibilă. Înțelesese că își dăduse duhul salvâdu-i micuța. Lacrimile își făcură apariția fără rușine.

-A...A salvat-o... și... și...

-Șșș... Liniștește-te, Lily. Va fi bine... șopti el, deși nu se credea nici el.

Femeia scundă, încă paralizată de veste, se prăbuși la pământ, și lăsă lacrimile să-i invadeze fața. Își deschise ochii, aceștia fiind albi în întregime, strălucitori. Ridică capul, întredeschise gura și așteptă să se termine chinul. Durerea îi acapara corpul încet, după dispăru.

-Jacob, Profeția... e... mama a spus... îngăimă ea, după șoc.

-Clara, despre ce vorbești? zise Jacob.

-Liria a spus, înainte să moară, să urmăm acea profeție... șopti Lily.

-Ea e, nu? Ea e Aleasa? vorbi soțul ei.

Nu răspunse. Nu se uită la el, doar dădu afirmativ din cap. Priviră fetița abia născută, adormită. Ivy.

-Ivy. spuse cu voce tare mama fetei.

**************

Soarele invada ușor, ușor camera cu pereți albi. Un pat mare și pufos era plasat într-un colț al camerei. O fereastră mare era la o distanță relativ mică, îmbinând camera cu căldură și lumină. Dulapul mare, din lemn pictat în alb, era în partea opusă a camerei. În oglinda aflată între fereastră și dulap se privea o fetiță de numai 6 ani, subțirică, înaltă, cu părul șaten, puțin mai închis. Purta o rochiță albastră, cu buline albe, la talie având o fundă bleu-marin. Privirea îi poposi asupra ochilor săi căprui, cu o tentă roșiatică.

-Ivy, trebuie să mergem! răsună o voce caldă, a unei fete de 10 ani.

-Imediat! răspunse ea pe un ton drăgălaș și entuziast.

Ieși din cameră țopăind, cu un zâmbet imens pe față. Alergă pe scări în speranța că nu va auzi o înjurătură, deoarece erau presați de timp. Tatăl ei, Jacob, aștepta tensionat în fața ușii. Alături stăteau doi copii de 10 ani, ambii roșcați, cu ochii albaștrii, gemeni, fată și băiat. Un alt băiat, de 8 ani, cu părul și ochii negri, fiind o variantă junioară a tatălui său. Au ieșit împreună din casa imensă în care locuiau. Ea era așezată la marginea pădurii. O luară la pas, mergând în șir indian. Intrară în pădure, neoprindu-se decât în fața unei case, aflate în mijlocul pădurii. Au intrat pe rând, fără a face vreun zgomot. Se îndreptară spre o ușă neagră, lucioasă și mare. Așteptară timp de o oră, după, femeia în robă ce i s-a arătat lui Jacob în urmă cu 6 ani intră în încăpere, totul fiind neschimbat.

-Puteți intra. De această dată nu a mai intervenit nimic. zise ea, lasându-i să intre.

Ivy era confuză. Cum adică „ de această dată"? Se referea la familia sa, sau în general? Dacă era prima variantă, se întâmplase ceva la nașterea fraților ei, și a ei? Dacă era a doua, de ce au mai adus-o aici pe mama ei?

Gândurile îi fură spulberate de imaginea mamei sale, o femeie izbitor de asemănătoare fraților ei gemeni. În brațe ținea un bebeluș, un băiețel nou născut ce avea să îi fie frate mai mic.

-Jake, a-am...

-Cum îl va chema? o întrerupe băiatul roșcat.

-Dylan! Nu fi... zise Jacob, dar soția sa vorbi înainte de folosirea cuvântului vulgar.

-Cred că îl va chema...Thomas.

-Dar... ce e? întrebă sora geamănă a lui Dylan.

-Aby, nu știu. Dar cred că e tot... vârcolac.

Deodată, pe ușă apăru Clara, sora lui Jacob, gâfâind, fiind vizibil că alergase mult.

-E în regulă? A pățit-o și el? Sau ea? spune Clara încercând să-și regleze pulsul.

-Totul e bine. Și e un el. vorbi Aby.

-Un el...aha...

*******

Ajunși acasă, părinții, mătușa și frățiorul lui Ivy au rămas în sufragerie, copiii mergând în camera gemenilor. Au început să se certe pe tema ființei supranaturale ce putea fi bebelușul.

-Dacă era vrăjitor, trebuia să miroasă ca unul, nu? zise aproape țipând Aby.

-Nu putem știi, mirosul nu ne e complet dezvoltat. Ar trebui să ne spună Clara, ea e vrăjitoare, și cea care ne poate confirma, de când buni a... lăsă fraza în urmă Dylan, neștiind cum să termine. Bunica nu lăsase nici un cadavru, dar ea nu mai era pe această lume.

-Arthur, Ivy, unde mergeți? strigă în urma lor Aby.

Coborâră repede după frații lor mai mici. Acolo erau părinții.