Un înger defect: Proscris

Prolog

       Degeaba acea zi de mai era mai mult decât însorită, dacă în sufletele lor domnea frigul și se stârnea furtuna.

        — Urăsc trandafirii, a spus el, apoi a privit-o în ochii ei albaștri.

       Ea nu-l înțelegea. Nu era de acord niciodată cu spusele lui. Îl considera bolnav de o rebelitate excesivă, iar băiatul știa asta. Nu-și pierdea timpul discutând prea mult cu ființa fragilă din fața sa, nu încerca să o schimbe, ori să o convingă. Era conștient că va fi considerat defect de către toți, chiar și de către persoana la care cândva ținea cel mai mult.

       — De ce? Sunt așa de frumoși... petalele lor sunt atât de fine, a răspuns fata într-un final, privindu-și fratele în ochii atât de tulburi.

       — Sunt falși, de aceea. Iși ascund spinii după o floare roșie și mare care nici măcar nu are cine știe ce miros îmbătător. Sunt atât de clișeici, exact ca romanele cu mafiotul pe care le găsești oriunde, dar care încă prind la public. Un simplu buchet de lăcrămioare nu ar valora atât de mult în ochii celor ce așteaptă trandafiri. Asta înseamnă că acele flori fragile și sublim mirositoare nu sunt frumoase? Ele nici măcar nu înțeapă, ci doar își leagănă în vânt clopoțeii albi. Atunci, spune-mi... de ce lăcrămioarele nu sunt la fel de iubite ca trandafirii?

       Ea a tăcut. Nu avea ce să spună, știa că el n-o va înțelege. Îi venea greu să creadă că erau frați. Nu se certau niciodată, dar purtau adesea un dialog al surzilor, în care fiecare spunea ce avea pe suflet, dar în care nu atingeau un punct comun niciodată.

       Îl iubea și nu nega asta. Ținea mult la acel înger care-și vopsise aripile în verde, fiindcă nu-i plăcea albul, lumina pe care o pusese Dumnezeu în ele. Dar el o rănea... o rânea mult, căci nu înțelegea niciodată nimic și se depărta de Paradis cu pași repezi.

       — Te-ai înstrăinat de Rai, frate. Ți-ai lăsat casa în urmă, ți-ai uitat familia care încă suferă și-ți duce dorul.

      Îngerul a râs fals, apoi a pufnit dezaprobator. S-a uitat la sora lui, vrând să țipe, dar lacrimile ce se scurgeau din ochii ei albaștri l-au făcut să-și înghită cuvintele și să-și stingă furtuna de reproșuri ce urma să-i părăsească gura.

       — Nu de asta m-ați trimis aici? Ați vrut să scăpați de pata de culoare care vă murdărea albul orbitor. Ați încercat să mă legați cu lanțurile de aur ale perfecțiunii voastre, iar atunci când le-am rupt, m-ați lăsat pe Pământ și m-ați numit Cupidon. Și ca să știi, draga mea soră, eu nu m-am înstrăinat de Rai, ci de tiparul după care mergeți de când vă nașteți... de lipsa voastră de evoluție, de bula de lumină în care v-ați închis și în care ați vrut să mă țineți și pe mine.

       Ea îl considera bolnav, iar el îi raspundea că a fi diferit nu a fost niciodată o boală. Fata voia să-l aducă la normalitate, băiatul striga că era deja normal. Ea era sora unui înger defect, iar el fratele unui bibelou de porțelan. Când fata vorbea, băiatul își astupa urechile, iar când venea rândul lui să spună ce-i măcina inima, ea își închidea ochii si se întorcea cu spatele, ascunzându-se după un voal de lumină.

       S-au depărtat unul de celalalt, au luat-o pe drumuri diferite. Ea și-a grăbit pașii spre Paradis, el și-a deschis aripile verzi și și-a alinat durerea printre florile ce purtau numele suferinței lui. Lăcrămioarele... clopoțeii ce nu se vor compara niciodată cu petalele trandafirului.

       Un obiect stricat, lăsat laolaltă cu celelalte greșeli ce umbreau perfecțiunea Lui, așa fusese întotdeauna și așa urma să fie și de acum înainte... căci un înger ce-și vopsise aripile într-un verde la fel de crud ca iarba primăverii nu avea ce căuta printre creațiile Sale albe ca zăpada și tot la fel de reci.

       — Raiul este doar o fabrică, iar eu am ieșit de acolo cu un grav defect: un suflet liber și niște lanțuri care s-au rupt sub presiunea lui.