Fumul de pe altar se inalta inspre cerul albastru, incet incet, combinandu-se cu vantul rece al lui Noiembrie. Zilele treceau tare greu, iar lunile parca erau ani. Ma simteam plutind asupra lumii acesteia, nimic nu mai era de valoare in ochii mei. Familia? Pff cine are nevoie de ea... Prietenii, toti s-au dus... Totusi era ea, domnisoara cu parul auriu pe care o vedeam deseori prin parc...
O cunoasteam, eram prieteni vechi, parintii nostri cel putin erau prieteni. Can parintii se intalneau, in general noi doi stateam in camera mea sau a ei si povestea... Vrute si nevrute... Uitandu-ma la ea, parca vroiam sa o sarut, sa sar pe ea si sa o curpind intr-o imbratisare din care sa nu imi poata scapa...
Cine mai are nevoie de dragoste? Anii vor trece, iar ea va pleca, va pleca din tara, undeva in Italia... La ceva concurs, cine stie? Tot ce pot sa fac, acum e sa sper...
Era 25 Decembrie, mergeam impreuna la colindat... Intrand pe la oamenii pe care nu i-am vazut in viata mea, incercam sa mimez un zambet, sa le fac oamenilor viata mai buna... Totusi, cu ea langa mine si totusi asa departe de ea... Nu puteam nici atat... Intr-un final am ramas doar noi doi. A inceput sa imi povesteasca despre scoala si profesorii ei. I-am zis sa nu mai zica nimic, am varsat o lacrima... Ea nu mai zise nimic, se uita la mine si cu o viteza demna de o alergatoare, se apleca... "Haha!" Ea se ridica in picioare cu o piatra in mana. Deodata lumea imi fugi de sub picioare iar capul a inceput sa ma doara. S-a aplecat asupra mea, plangand, si ma lovi cu piatra in cap.
Am murit
