Minciuna lui Marcus

1.9K 205 9
                                    

  A doua zi spre seară ajunseseră cu toții în oraș. Ploua încet și acest lucru scădea vizibilitatea șoferilor. Lidia îi dăduse taximetristului adresa, dar Karen o oprise și i-o dădu pe a ei.

  — Unde mergem? Spuse ea confuză și o îndemna din priviri pe Karen să-i răspundă, dar fiindcă stătea în ploaie, se eschivă repede.

— Voi ajunge cu alt taxi, fiindcă nu mai am loc, strigă ea și închise portiera.

— Karen!

  Lidia nu mai înțelegea nimic și voia cu orice preț să-i explice cineva ce se întamplă.

— Iubit-o, calmează-te! Să mergem unde a spus. Oricum plouă și nu ai unde să te duci.

Taxiul porni și tensiunea creștea cu fiecare minut ce îi apropia de destinație.

  Ajunseseră mai repede decât puteau număra timpul scurs și era vremea să coboare.

  — Plouă mai tare. Sigur ne-a dat adresa corectă? Fiindcă nu vreau să mă ud, spuse Katia.

— Păi, vom afla, răspunse Lidia și imediat ce coborî, fugi la adăpost în fața ușii.

Katia coborî numai după ce Devon își scoase haina și i-o puse pe cap, iar Damian plati taxiul, după care îi urmă. Lidia sună la sonerie și Karen le deschise repede.

— Intrați, doar ce am ajuns și eu. Am apucat doar să mă schimb. Luați loc pe canapeaua din salon cât mă duc să aduc prosoape să vă ștergeți.

— Karen, interveni Lidia. Nu vrem niciun afurisit de prosop. Spune-ne mai bine de ce am venit aici? De ce nu am mers acasă, la Marcus? Ai spus că e vorba de el, de fratele nostru, spuse ea arătând spre Katia. De unde îl cunoști și de când? Cine ești tu? De ce ne-ai căutat?

— Iubito, spuse și Damian încercând să o liniștească. Dă-i șansa să răspundă!

— Damian! Nu-mi spune să tac! Am tăcut de două zile încoace, defapt de șapte luni încoace și acum după atâta timp, vine să îmi spună un secret important și mă poartă din nou aici, tăcând și încă ascunzându-mi identitatea ei adevărată! Nu am dreptate? Cine ești tu, defapt? Vorbește!

  Cu toții se uitau la Karen și ea parcă nu-și găsea cuvintele.

  — Veniți cu mine! zise ea.

— Din nou? voce Lidiei răsuna în casă ca un ecou, dar pe Karen n-o deranja insolența ei.

Cele două cupluri urcară niște scări la etaj, apoi străbătură un coridor până ajunseseră în dreptul unei camere cu un perete de sticlă și o ușă culisantă. Karen se întoarse spre ei și îi îndemnă să privească prin geam, apoi le spuse:

  — Sunt Karen Perrywine, soția lui Marcus. E soțul meu de zece ani...

  Lidia era șocată, precum și ceilalți. Bărbații nu arătau, dar primiseră și ei lovitura cu același impact. Katia părea aproape de infarct. Prin sticla groasă, pe un pat  de o persoană, zăcea trupul lui Marcus cu o mască de oxigen pe față. Arăta slab, mult mai slab, decât înainte, obrajii îi erau supți și ochii vineții retrași în fundul capului, iar  tenul palid.

— Doctorii nu i-au mai dat mult timp de trăit, câteva zile...

   Katia leșină în brațe la Devon, dar își reveni imediat ce o prinse și îi dădu pe la nas apă de colonie. Nu mai putea fi împăcată cu nimic ci plângea neîncetat la pieptul iubitului ei, pe când Lidia, mai dură de fel, nu era împăcată cu adevărul.

  — De ce nu ne-a spus că s-a căsătorit, de atâta timp? Și de ce ne-a ascuns că e bolnav? De ce te-a ascuns pe tine de noi?

— Părinții voștri nu m-au vrut, dar noi ne iubeam și am făcut pasul pe ascuns. N-a vrut să spun nimic despre boala lui și despre căsătorie. Nu voia mila voastră, pe lângă faptul că îl înfiaseră părinții voștri, nu voia să-l compătimiți și pentru boala de care suferea. Așa era el...A vrut să vă îndepărteze ca să nu suferiți după el când nu va mai fi și ca să poată vinde casa.

— Asta e ridicol! A vândut casa? De când e bolnav? De ce nu s-a tratat?

— Nu s-a tratat fiindcă...noi...

— Voi ce?

— Noi avem o fiică de șase ani, a spus Karen și lacrimile începură să-i ude obrajii.

  Aceasta deschise ușa de vis-a -vis de camera lui Marcus și o arătă pe fiica lor bolnavă în pat, unde o asistentă îi injecta ceva în branulă.

  — Ea e Sadie, a moștenit boala lui Marcus și e abia la început. Poate fi tratată, dar e un tratament extrem de scump și nu mai am bani... Marcus a făcut totul pentu ea, s-a împrumutat la niște cămătari, a avut conflicte mari cu ei, a vândut casa ca să facă rost de bani, a luat bani de la tine, Damian, a spus ea uitându-se la soțul Lidiei și la ea.

  — S-a lăsat pe el, să o salveze pe ea și a făcut tot posibilul să facă rost de medicamente și aparatura necesară, acum îi pierd pe amândoi...Se lăsă pe vine, rezemată, de ușă și își vărsă suferința.

  Tăcere monumentală urmată de plânsetele celor trei femei îi demoralizau pe bărbați, care făceau tot ce le stătea în putere să le împace, fără niciun rezultat desigur. Lidia se aplecă spre Karen și o luă în brațe.

  — Ai spus că micuța mea nepoată se poate vindeca, nu-i așa? Karen își ridică privirea către Lidia neînțelegând ce voia să spună, dar remarcase că o numise pe fiica ei, nepoată și dădu din cap.

— Atunci, o vom ajuta, nu-i așa, Damian? se uită către soțul ei care confirmă.

  — Așa este. E și nepoata mea și nu vreți ca eforturile lui Marcus de a-și da viața pentru fiica lui să fie zadarnice, nu-i așa?

Karen nu știa cum să le mai mulțumească și ce să mai facă de fericire.

  — Pot să intru la Marcus? vocea chinuită a Katiei se auzise cu greu și Karen îi dădu permisiunea.

Devon voia să o însoțească, dar aceasta îl refuză, dorind câteva clipe de liniște alături de fratele ei. El nu insistă, ci rămase pe loc, simțind un junghi în dreptul inimii. Katia lui era tristă și sclipirea jucăușă din ochi fusese înlocuită de cea a tristeții.

Trei mirese Hikayelerin yaşadığı yer. Şimdi keşfedin