Mizeria de Prinț

Ceremonia de inițiere

Capitolul 1
-ˏˋ⋆ Ceremonia de inițiere ⋆ˊˎ-

꧁𝔐𝔞𝔤𝔫𝔲𝔰꧂

     E o zi furtunoasă în Câmpurile Funerare, locul în care se află Universitatea de Magie a Răului, bine ascunsă de ochii fiecărui muritor sau vrăjitor al luminii. UMR este clădirea neagră, sub forma unui cub distorsionat, cu o poartă mare acoperită de țepi, în care fiecare vrăjitor întunecat își dobândește cunoștințele în materie de magie neagră. Era înconjurată de un tinut vulcanic mistuit de dragoni, astfel siguranța insituției era garantată. Nici măcar vrăjitorii luminii nu își găseau curajul necesar pentru a străbate acele locuri și a îi deranja. Nu există mag al discordiei care să nu fi studiat la UMR. Iar acum s-a găsit momentul pentru ceremonia de primire a noilor studenți, la care toată lumea era prezentă.
     Un bărbat ciudat cu părul verde închis și slinos păși în fața studenților și apucă brutal un microfon, ținându-l incredibil de strâns, parcă dorind să-l gâtuie. Nu era o priveliște foarte prietenoasă. Acesta își drege discret glasul și vorbi, cuvintele lui răsunând în toată sala cu o forță olimpică, stârnindu-le fiecărui elev în parte fiori reci, ca de gheață, pe șira spinării:
     —Aici ne întâlnim, discipoli ai întunericului! Anul acesta se anunță măreț. Această promoție va fi, cu siguranță, una talentată și norocoasă. Fie ca răul să vă stârnească cele mai întunecate emoț-
     —Hei, cine e tipul acesta? izbucni un student cu părul șaten organizat în bucle lejere, ce se află în primul an, nefiind la curent cu regulile de aici.
     Magului i se zbate un ochi. Vena accentuată pe tâmpla lui se umflă și se dezumfă: un ciclu dubios. E extrem de frustrat și întreruperile (mai ales când are de făcut un anunț extrem de important, și, în mare parte, îi e frică să nu-l uite și să se bâlbâie, sau, în cel mai bun caz, ar rămâne fără cuvinte) îl dau peste cap și îl irită la maxim. Rânjește nervos.
     —Sunt directorul major al Universității de Magie a Răului: Marele Scorpion. Acum, după cum spuneam, sunteți o promoție norocoasă, reluă acesta, făcând o mică pauză, pentru al fulgera cu privirea pe puștiul ce l-a întrerupt mai devreme. Într-o lună, după cum știți cei mai mulți dintre voi, se vor împlini 10 ani de la ultima apariție a Scutului Ultimului Gardian, uimitoarea armă pe care Universitatea și-o dorește de secole. Semnalul care va anunța revenirea lui se va dezlănțui cât se poate de curând. În două săptămâni voi alege șapte elevi, care vor avea onoarea de a captura această armă extrem de puternică și de a mi-o preda personal. Trecând la treburile mai actuale, vom îmână novicilor medalioanele institutului. Primul. Shadow Rabert.
     Elevul ce l-a întrerupt pe Scorpion se ridică rapid și s-a îndreptat absent spre director. Avea trăsături frumoase. Chiar cuceritoare. Rabert are părul de o noanță șaten închis , cârlionțăt într-un mod oarecum caraghios și ochii negrii, ca bolta cerească noapte, lipsită de stele. Era un băiat destul de înalt. Scorpion îi puse o amuletă neagră de fier cu inițialele UMR. Băiatul se simțea sufocat. Rabert scoase un mic țipăt, dar se opri imediat, când și-a dat seama că durerea ce o provoca medalionul de fier pe gâtul lui scădea. Fără să mai scoată un sunet, șatenul se așeză la locul lui.
     Scorpionul coninuă să strige numele elevilor, aceștia ridicându-se unul câte unul, pentru a-și primi propriul lanțișor care demonstra că studiezi, cu adevărat, în acest loc.
     —Vaughan Magnus!
     Liniște. Nimeni nu scoase nici măcar un cuvânt, nu făcea nici măcar o mișcare și se uitau la scaunul liber de lângă Rabert. Se pare că, până la urmă, lipsea cineva.

***

    O mașină de tip Porsche s-a oprit în fața clădirii UMR. În interiorul ei se afla o femeie și un băiat de 16 ani, probabil fiul ei. Băiatul avea părul negru, iar ochii îi erau cenușii, aidoma cerului pe timp de furtună. Îi era leit mamei lui. Acesta se uită absent la Universitatea de Magie a Răului. Nu dorea să se afle acolo. Nu voia să fie vrăjitor. Nu voia să își împlinească destinul îndesat pe gât. Mereu a crezut că a fi vrăjitor e un lucru prea mare, și, ceva nu i se pare în regulă la UMR.
    —Magnus? îl întreabă mama lui, îngrijorată.
    —Ce e? răspunde Magnus plictisit, poate chiar absent.
    —Te holbezi la institut de câteva minute. Vei întârzia.
    Magnus oftează și deschise ușa de la mașină. Îi tremura mâna. Mormăie neinteresat un "Pa, mamă", și iese din Porsche, uitându-se la cum mașina s-a îndepărtat de Universitate.
    Magnus analizează școala. Literele ce formează cuvintele Universitatea De Magie a Răului sunt poleite cu argint, mineralul răului. Poarta imensă de culoare neagră ce stă înainte de intrarea principală în UMR dă o notă înfricoșătoare, ca o intrare într-o închisoare. Detaliul care lipsea era doar sârma ghimpată. Băiatul era conștient din prima că locul ăsta nu-i de el. Adică, de ce ar fi?        Magnus făcu un pas înainte. Știa că dacă nu intră acum pe poartă, nu o va mai face niciodată. El a strâns din dinți și a pășit spre institut. Săltă peste bordura porții, înaltă de vreo 15 centimetrii. A avut noroc că o văzuse, căci altfel ar fi căzut în nas. Pe cealaltă parte, poarta avea diverite sculpturi ce înfățișau Cobre Regale, cele mai veninoase, și, în același timp, simbolul Universității. Magnus intră pe ușa UMR. În următoarea secundă, își mușcă obrazul pe interior, pentru a-și înăbuși un țipăt. Primul lucru pe care-l văzuse era o încăpere imensă, în mijlocul camerei se afla o statuie uriașă din marmură neagră ce înfățișa un bărbat și o femeie gâtuite de un fel de corcitură. Bărbatul avea un corp perfect, simbolizând puterea masculinității, iar femeiea era o încântare la vedere: o fată uluitor de frumoasă.
     Băiatul a încetat să mai privească statuia. El a străbătut rapid camera și a intrat pe un coridor cu oglinzi, strâmt și extrem de lung. Părea că nu se mai termină. Una din oglinzi i-a atras atenția. Era pe jumătate deschisă, în spatele ei aflându-se o cameră mică. Magnus intră în cămeruță, și, imediat aude o voce slabă ce se apropie. Închise oglinda repede și a rămas singur în camera din spatele oglinzii.
    —Scorpionul e smintit, a răsunat o voce profundă din spatele oglinzii.
    —Ce te face să spui asta? răspunse o alta, mai moale.
    —Chiar crede că elevii pot captura Scutul Gardianului? E idiot! El nu a reușit să-l captureze, data trecută fiind extrem de aproape de reușită doar datorită studenților aceia care erau în ultimul an.
    —Te referi la Copper și Metoru?
    —Exact.
    Vocile se risipeau, asta însemnând că sunt prea departe pentru ca Matteo să-i fi auzit. Niciodată nu a avut un auz foarte dezvoltat. El a ieșit din spatele oglinzii, și-a continuat drumul. Următorul coridor era plin de uși, iar, pe o plăcuță aurită era scris "Culoarul De Conexiune". Una din ușile de pe partea dreaptă se deschise prea repede pentru ca Matteo să poată reacționa într-un fel, sau să se poată ascunde. Își făcu apariția un vrăjitor destul de tânăr, nearătând mai mare de 25 de ani. Avea părul blond și tenul palid. Ochii de o noanță verde-smarald îi străluceau. El își ridică una din sprâncenele stufoase și negre când dădu cu ochii de Magnus.
    —Ești novice? rosti el cu un glas ciudat, parcă neaparținându-i.
    —Da, răspunse Magnus mecanic, cuvintele ieșindu-i .
    —De ce nu ești la ceremonie. Magnus Vaughan, cumva? zâmbi el strâmb.
    Deci lumea determinase într-un final că lipsea..
    —Da.
    —Eu sunt instructorul Geox. Vin-o cu mine.
    Magnus îl urmează pe Geox până în Sala Festivă. Când au intrat în încăperea gigantică toată sala se holba la ei. Un bătrân cu părul turcoaz îl privi aspru.
    —Ești Vaughan Magnus, nu?
    Băiatul aprobă din cap.
    Persoana cu păr verde îi puse la gât un cmedalion cu inițialele UMR, fabricat dintr-un metal extrem de rece. Magnus nu rămâne să comenteze, ci se așează pe locul de lângă Rabert, un băiat creț pe care-l cunoștea de mult.
    —De ce ai întârziat atât? îl întreabă pe Magnus băiatul cu ochi negrii.
    —Îmi place să-mi fac intrarea, răspunde el, absent.

    Sunt șaisprezece elevi noi anul acesta. Cam puțini, după părerea lui Magnus. Nu își dăduse seama până acum că există atât de puține persoane ce se nășteau vrăjitori. După ceremonia de primire, cei șaisprezece elevi au fost conduși până în noile lor camere. Pe ușile fiecarei camere fiind scrise inițialele fiecărui elev. Magnus își roti privirea, pentru a găsi ușa cu inițialele M.V.. Când o zări, băiatul o privi de sus până jos. Era dintr-un lemn ciudat, gros, imposibil să fie identificat de el. După ușă se înfățișa o cameră simplă, culorile dominante acolo erau gri și negru: o combinație extrem de neobișnuită. Încăperea conținea un pat cu așternuturi negre, o fereastră, un dulap din lemn negru și un minifrigider gri. Perții erau rotunzi și suri. Nu era chiar atât de rea pe cât se aștepta Magnus. El observă pe pat o figurină mică pe pat, ce semăna cu un om în miniatură, singurul detaliu ciudat fiind acela că avea coadă de șopârlă. Magnus a luat figurina în mână. Brusc, ea își deschise ochii. Magnus scoase un sunet care trebuia să se aproximeze cu un țipăt.
    —De ce țipi? întreabă piticul. Eu sunt Calas, noul tău călăuzitor. Am aparținut însăși directorul Scorpion. Motto-ul meu este „Trandafirii sunt roșii/ Violetele albastre/ Dacă mă iubești, iubit vei fi/ Dacă mă urăști, mort tu vei sfârși."
    —Ai, ce motivațional, zice Magnus sarcastic.
    —Hai să-ți arăt unde e cantina. Este ora mesei.

⁂1590 de cuvinte⁂

✓ Re editat✓