Jurnalul Din Salcie

A Noua Zi

20.11.1970

Sunt ucisă din nou de amintirea mamei, de amintirea vieții mele goale și fără sens, oare de ce? De ce trebuie să suferim? De ce nu putem trece cu ușurință peste orice, de ce trebuie să trăim în suflet cu același eveniment toată viața?

Un suflet mort, nu mai învie niciodată, nu contează ce vrem să credem noi, acesta e purul adevăr.

Privind în viitor, ne gândim ce va fi, cum vom trăi, dar de ce nu ne întrebăm ce va fi în următoarea oră, în următoarea minută sau în următoarea secundă?

Suntem atât de încrezători în puterile noastre, dar ce folos? Oricum suntem slabi...

Credem în minuni, dar nu credem în adevăr.

Încă trei sute cincizeci și nouă de zile până o văd din nou pe zeița vieții mele.

Pentru ce sunt amintirile? Nu ne-ar fi mai bine dacă fiecare zi nouă, ar fi o viață nouă. Ah! Ce spun eu aici? Vorbe proaste pe care apoi le voi regreta!

Unde ești tu, Salcie? Unde? Fără tine mă pierd! Mă pierd în abisuri ale tristeței și oceane de moarte...

Decid să nu mai cobor jos până la sosirea tatălui. Sunt atât de fericită că am o bibliotecă întreagă la dispoziția mea. Îmi aleg o carte cu coperțile groase și vechi, o deschid la prima pagină, unde scrie cu litere pictate Prolog ... Mă afund în cuvintele vechi, dar dulci și în același timp acre. Nici nu simt cum timpul trece, iar când mă trezește o bătaie în ușă, conștientizez că afară deja e întuneric. Privesc cartea și nu-mi vine să cred că deja am citit mai mult de jumătate. Dincolo de copaci... Câte emoții am simțit și cât sunt de încântată că am ales anume această carte! Bătaia în ușă se repetă și decid să răspund. 

-- Da! Tatăl meu intră foarte fericit în cameră.

-- Ce faci, draga mea? Nu te-ai plictisit toată ziua? Îmi pare rău că am întârziat atât...

-- Nu e nicio problemă, mi-am găsit o carte care m-a captivat și nu m-am putut despărți de ea!

-- Sunt atât de fericit că va avea cine să răsfoiască și să mângâie din nou aceste cărți... De mult timp nu au mai fost răsfățate... Spune cu un zâmbet melancolic și o undă de tristețe îi acaparează vocea... 

 Îl îmbrățișez strâns, iar el îmi sărută creștetul capului. Ne alinăm amândoi rănile ce nu s-au tratat încă. Ne despărțim din îmbrățișare și el îmi vorbește cu un glas ferm:

-- Bine! Am plâns cât am plâns, dar acum e timpul pentru a ne distra! Sper că Abbey ți-a spus că vom avea oaspeți!

-- Da, mi-a spus.

-- Bine, deci eu te aștept într-o oră jos, pentru a face cunoștință cu noul nostru început! Vorbește atât de entuziasmat, încât îmi provoacă și mie un zâmbet. Îl aprob, iar înainte de a ieși din cameră mă mai îmbrățișează o dată. 

Deschid garderoba și încerc să găsesc ceva demn de această pătură socială, dar pentru mine nu contează, o fac doar pentru tatăl meu. Răsfoiesc zecile de haine noi din garderoba aceasta și încerc să-mi aleg o rochie elegantă, dar în același timp comodă. Mâinile mele se opresc la una roșie, lungă cu puțin sclipici și un trandafir negru, mare la poalele rochiei, pare a fi cea mai bună variantă. O îmbrac, într-adevăr, e minunat! Se așează perfect pe trupul meu!